Autoarea cărții „Wild” („Sălbăticie”, Ed. Spandugino) a venit la București cu ocazia conferinței The Power of Storytelling, așa că am prins-o la o discuție despre cum se poate transforma o experiență de viață într-o poveste pe hârtie și pe marele ecran.
La 26 de ani, Cheryl se afla într-un moment de cotitură existențială, așa că a pornit într-o călătorie inițiatică de 1.770 de kilometri pe jos prin pustiul californian, ca să se înțeleagă pe sine și să-și refacă viața. 18 ani mai târziu, a transformat experiența într-o carte care s-a bucurat de un succes internațional răsunător și a fost imediat ecranizată. Cu un scenariu adaptat de scriitorul Nick Hornby și cu regia în grija lui Jean-Marc Vallée, filmul „Wild” o are ca protagonistă pe Reese Witherspoon (care a fost nominalizată la Oscar în 2015, pentru cea mai bună actriță într-un rol principal).
Cheryl, ce părere ai despre ecranizarea cărții tale?
Se spune mereu: Cartea e mai bună! Dar sunt foarte mândră de film, cinemaul are alte provocări. Cartea, în schimb, e despre interior, despre ce se întâmplă înăuntru. Sunt toate scenele acelea din film în care Reese se uită la cer, la copaci, la peisaj – e clar că e o actriță foarte bună, iar jocul ei încearcă să redea tot ceea am scris în carte. Pe de altă parte, în carte toate lucrurile acelea pur și simplu sunt povestite direct.
Ai avut vreo contribuție, ai fost implicată în realizarea filmului?
Am fost. Încă de la început, când Reese s-a arătat interesată de film, am avut o lungă conversație și am simțit amândouă că va fi un proiect la care vom colabora, ceea ce e destul de puțin întâlnit în lumea filmului, unde producătorii vor pur și simplu să țină scriitorul la distanță. Iar scriitorul, în schimb, încearcă să-și impună viziunea. Eu am știut de la început că nu voi face asta. OK, eu am scris cartea asta, eu am spus povestea în felul ăsta, însă au fost o mulțime de oameni implicați în film – începând cu Nick Hornby care a scris scenariul. Eu am încercat să le fiu de ajutor, nu să-mi impun ideile. Filmul vine în completarea cărții, dar nu este același lucru.
Cum a fost când te-ai văzut pe ecran?
E o experiență cu adevărat suprarealistă! E foarte bizar să privești pe cineva care te interpretează pe tine însăți! A fost și mai ciudat, pentru că fiica mea m-a jucat pe mine, Cheryl cea mică din film… Fiica mea se numește Bobbi (numele mamei mele), dar nu și-a cunoscut bunica, în schimb a jucat într-o scenă cu Laura Dern, actrița care o interpretează pe bunica ei, în film! Pentru mine a fost foarte bizar să o văd în scenele acelea, mai ales că unele conțineau violență. Ea însă știa foarte bine că doar joacă un rol. Așa că, până la urmă, s-a transformat într-un fel de experiență vindecătoare…
Te-ai gândit vreodată că se va întâmpla asta atunci când scriai cartea – sau când tremurai de frig într-un cort în timpul Pacific Crest Trail?
Atunci când scriam „Wild”, nu m-am gândit niciodată că va inspira atât de mulți oameni, nu am scris cu acest scop. Voiam să fac lucrul acela pe care încearcă să-l facă orice scriitor: să scrie cea mai bună carte pe care e în stare să o scrie. Voiam să scriu despre cum e să iubești și să pierzi, cum e să lupți și să supraviețuiești, nu intenționam să inspir pe nimeni. Am devenit o persoană inspirațională din întâmplare!
Dar cred că te bucuri de asta, nu?
Da. Mai ales că – nu știu în România, dar în State așa stau lucrurile – oamenii tind să dea mai puțină importantă artei. Iar eu cred că arta este esențială, ne lasă să ne privim cu adevărat, așa cum suntem, ne ajută să transcedem barierele culturale, de gen, rasă sau religie. Chiar și barierele legate de timp.
Și cartea, și filmul, se termină în momentul încheierii călătoriei. Ce ai făcut imediat după?
Ajunsesem în Portland, Oregon și primul lucru pe care l-am făcut a fost să întru într-un magazin alimentar (râde) M-am uitat cu nesaț la rafturile pline, la fructele și legumele proaspete care-mi lipsiseră în timpul călătoriei. Un alt lucru care nu mă așteptăm să-mi lipsească atât de mult a fost muzica. Îmi cântasem melodii în minte de nenumărate ori, încercând să-mi reamintesc versurile, așa că după ce am încheiat călătoria, astea au fost primele lucruri pe care le-am făcut: am mâncat și am ascultat muzică, stând în pat. Patul, iată alt lucru care-mi lipsise enorm.
Dar ce ți-a lipsit după aceea, ai ajuns să-ți fie dor de ceva din călătorie? De natură, de singurătate…?
Călătoria mea a presupus să-mi fie frig, să dorm pe pământ și multe privațiuni – chestii de care, în general, nu ți-e dor. Însă, în ciuda acestor dificultăți, întreagă experiență a fost una puternică, minunată; mi-e dor de simplitatea acelei vieți în care jobul meu de fiecare zi era să mă ridic și să merg în continuare, ore întregi. Aveam sentimentul că sunt într-o „misiune”. E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viață. Așa că da, devin foarte nostalgică.
Foto: Cornel Brad
Citește continuarea interviului în UNICA de ianuarie
Ultima modificare decembrie 19, 2016 4:58 pm