Interviu exclusiv: Ciprian Enea prezintă „Jurnalul unui călător boem”

„Un tânăr ziarist sărac, poet şi doctorand în Filozofie încearcă să descopere secretul tinereţii fără bătrâneţe trăind maxim clipa şi citindu-i pe marii învăţaţi ai lumii. Dezamăgit că n-a aflat Graalul hotărăşte să devină bogat”.
Aceasta este o parte din descrierea călătorului boem Ciprian Enea, scrisă pe ultima copertă a volmului „Jurnalul unui călător boem”, fix lângă poza autorului.

Mai puţin oficial, Ciprian Enea este un tip mişto, care face lucruri mişto şi le povesteşte la fel de mişto. Am stat aproape trei ore de vorbă cu el în Herăstrău şi am plecat mai bogată de la acest interviu. Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi spiritual în doar câteva clipe, mergeţi sâmbătă, 2 iunie, la Romexpo, Pavilionul C1, la stadul editurii Rao unde, începând cu ora 18.00, Ciprian Enea va lansa acest prim jurnal erotic din România.

Înainte să-l cunoaşteţi personal, iată ce transmite prin vorbe. Lectură plăcută!

Cum e să călătoreşti aşa de mult?

Daca ar fi sa glumim puţin aş spune că este obositor, pentru că nu este simplu să sari dintr-un avion în altul, să mergi dintr-un aeroport în altul, să sari dintr-un troller în altul cu bagajele, dar dincolo de această uşoară autoironie cu oboseala, cred eu că este cel mai frumos lucru pe care îl poate face un om obişnuit. Înainte de a începe să călătoresc cu temeinicie, mă întrebam ce aş putea să fac cu viaţa mea. Bineînţeles că întrebând în stânga şi în dreapta toată lumea îmi spunea: „Trebuie să călătoreşti”. Am urmat acest sfat. Ştii cum e… Până la urmă cu cât călătoreşti mai mult, cu atât te descoperi pe tine.

Ai spus că te redescoperi atunci când călătoreşti. Care este locul care-ţi seamănă cel mai mult?
Este foarte greu să răspunzi la orice întrebare legată de un anumit loc, indiferent dacă întrebarea aceea se referă la cel mai frumos, la cel mai dificil, cel mai periculos, cel mai provocator, cel mai exotic, dar recunosc că o asemenea întrebare nu mi-a mai fost pusă până acum. Locul care-mi seamănă cel mai mult, cred eu că ar putea fi loculm unde oamenii sunt optimisti asemeni mie, locul unde oamenii obişnuiesc să trăiască clipa, locul unde oamenii îşi doresc să interacţioneze cu ceilalţi, dincolo de eticheta unei societăţi care ar putea influenţa foarte mult comportamentul individului. Pot spune că nu-mi plac sistemele de guvernare dictatorială sau nu-mi seamănă deloc sistemele foarte scorţoase, foarte pretenţioase, chiar dacă au multe elemente care-mi plac. Mi se lipesc foarte mult de suflet locurile unde oamenii lasă timpul să curgă mergând pe filozofia „Important este să trăieşti frumos”.

„Jurnalul unui călător boem” a început în copilărie

Care este prima călătorie pe care ai făcut-o?

Prima mea călătorie în afara ţării a fost în Ungaria, când aveam 10 ani. Pe vremea lui Ceauşescu s-a întâmplat, atunci când puţini erau cei care reuşeau să iasă din ţară.

Ce îţi mai aduci aminte de atunci?

Ţin minte că eram fascinat de supermarketurile din Budapesta care nu aveau nicio legătură cu magazinele noastre. Nu-mi venea să cred că puteai să-ţi cumperi 50 de feluri de ciocolată, nu ştiu câte feluri de suc, guma de mestecat, pachete mari, micii, încât aveam senzaţia că sunt undeva pe planeta Marte şi planeta asta Marte are tot ce poate visa un copil. Nu mai spun de magazinele de jucării pentru copii. Era o abundenţă fantastică. Îmi aduc aminte că la un moment dat am primit câteva sute de forinţi de la prietenii mei din Ungaria şi cu ei am cumpărat mult[ gumă de mestecat. Când m-am întors la bunica mea în cartier, am scos o tarabă în faţă şi am vândut vreo trei, patru ore din preţioasa marfă. Nu mai spun că devenisem idolul copiilor din cartier, ei neştiind, bineînţeles, că vindeam la preţuri mult mai mari. Cu banii astfel căpătaţi mi-am cumpărat primul meu ceas. Sincer, astăzi nu mi-aş mai fi luat un ceas, dar a fost singurul meu ceas pe care l-am purtat. Nu am răbdare să-mi pun ceas pe mână.

După istorisirea despre prima ieşire din ţară, a venit vremea să-mi povesteşti despre „Jurnalul unui călător boem”

Povestea acestui jurnal a început încă din copilărie când am constat că suntem cu toţii supuşi necunoscutului. Oricât am fi noi de inteligenţi sau de apreciaţi, la un moment dat vine un deadline din acesta metafizic. Timpul trece, ne transformăm, suntem muritori, sunt lucruri care ne dor, observăm că moare un străbunic, observăm că părinţii noştri sunt uneori veseli, alteori trişti. Sunt personaje care apar şi dispar, sunt lucruri care apar şi dispar şi unele dintre ele dispar ireversibil. Într-o primă fază încerci să depăşeşti acest adevărat absolut. Când eşti copil te foloseşti de miturile, încerci să te refugiezi, practic, pentru că acolo apare întotdeauna un personaj care le rezolvă pe toate, acolo binele învinge răul, dar la un moment dat conştientizezi că aceste lucruri sunt valabile doar în planul mitului. Te întorci la viaţa reală şi faci următorul pas către religie. După ce consumi şi acest plan, următoarea etapă este aceea în care te îndrăgosteşti. Atunci ţi se pare că fiinţa iubită este cel mai important lucru de pe pământ. Nu te mai interesează că moare câteunul în dreapta, în stânga, când te ia de mână şi vă plimbaţi în parc, ţi se pare că este paradisul pe pământ. Greu de crezut dar, la un moment dat, şi aici intensivitatea sentimentelor scade. La mine, următoarea etapă a fost etapa metaforei. Citeşti, spui poezii, scrii versuri. Eu am simt nevoia să continuu această legătură conturând-o cu ajutorul unor repere culturale. Eu am scris două cărţi de versuri, am învăţat pe de rost mulţi poeţi, la un moment dat aveam chiar senzaţia că metafora poate fi reclădită de la zero, că poţi fi un Demiurg. După această etapă, am încercat să cunosc opera marilor prozatori, m-am înscris la o facultate de filozofie, apoi m-am înscrie la un doctorat în filozofie.
Am tot încercat să-mi conturez un sistem de repere cu ajutorul celor consideraţi greii gândirii universale. La un moment dat, însă, am constatat că adevărul absolut chiar nu există, totul este un punct de vedere subiectiv şi că aceşti oameni au şi ei contradicţiile lor sau sunt şi ei contestaţi de alţi oameni. Faptul că nu reuşeşti să pui în armonie toate aceste lucruri decât la nivel teoretic, în cazul meu a generat o altă zonă de căutare.

Aşa l-am descoperit pe Omar Khayyam, poetul persan, care a devenit poetul meu preferat, care spunea: Domne, trăieşte-ţi clipa, frumos. Să stăm, să bem un pahar de vin, să ne bucurăm de fetele din jurul nostru, de viaţa de zi cu zi.  Ascultându-l şi am început să trăiesc clipa, numai că tot trăind aşa clipa, aveam un salariu de jurnalist puturos şi toată ziua nu urmăream cum să ajung în următoarea cârciumă unde beau nişte prieteni de-ai mei poeţi, actori, ziarişti.

Bucuria unei călătorii nu cred că are legătură cu destinaţia, cred mai degrabă că are legătură cu starea pe care o ai. Nu există un şablon

După câţiva ani am descoperit că nu prea se legau lucrurile. Adică, era foarte frumos, însă la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să fac ceva bani în loc să stau în cârciumioare. Mai mult decât atât, începusem să am senzaţia că nu sunt în stare să fac şi altceva. Şi că s-ar putea să fiu un ratat. Singurul mod în care aş fi putut demonstra contrariul, ar fi însemnat să fac un milion de euro. Toţi prietenii au râs de mine, însă eu observasem ceva, că oamenii din jurul meu care aveau bani erau, parcă, mai liniştiţi, mai împliniţi. Printre râsete şi hohote, eu am zis că o să fac banii ăştia în vreo 3, 4 ani. I-am făcut în şase, dar i-am făcut.

Acum aveam bani. Cumpărasem vreo două, trei case, terenuri, maşină, dar tot cu capul pe o pernă mă culcam, tot stresat eram, şi în final tot nemulţumit. Atunci mi-am spus din nou: „Trebuie să fac ceva, nu se poate”. Aveam varianta ca de la un milion să fac 5 sau 10, dar zic, nu, trebuie să nu-mi trădez sufletul. Mi s-a părut foarte important să nu-mi pierd sufletul şi să  rămân tot cel care am plecat în cursa asta. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva cu banii ăştia şi a venit momentul în care să întreb. Toată lumea mi-a
spus atunci că cel mai mişto este să călătoreşti. Aşa am luat o hartă, am făcut un top 100 al celor mai frumoase destinaţii de vacanţă ale lumii, am pus steguleţe pe hartă, am bifat destinaţia şi am început. Timp de 6 ani am văzut vreo 140 de ţări şi teritorii, m-am tot plimbat prin toată lumea. Am şi câteva premiere în sensul acesta. Sunt primul român care a făcut „Top 7 minuni ale lumii”, „Top 100 cele mai frumoase destinaţii ale lumii”.

Practic aşa am încercat să-mi descopăr propriile limite, să-mi gestionez propriile spaime şi în tot acest demers m-am întrebat dacă pot să-mi găsesc Graalul, dacă pot să descopăr secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, cum suna basmul lui Petre Ispirescu. Bunăoară, acest volum „Jurnalul unui călător boem” descrie tocmai această căutare a Graalului, cadrul în care se desfăşoară acţiunea este lumea, şi în diverse destinaţii îmi reproiectez aceste gânduri şi încerc să descopăr cum am ajuns să scriu cartea.

În carte sunt prezentate diferite destinaţii, unele mai exotice, mai îndepărtate, altele mai apropiate României, destinaţii unde descopăr oameni, locuri, fapte, întâmplări, atracţii turistice, poveşti foarte multe, pe de o parte, şi pe de altă parte, mă las pradă propriilor mele gânduri şi mă reproiectez într-o perioadă în care încercam să-mi găsesc acel Graal.
Care a fost primul steguleţ pe care l-ai ridicat?

Republica Dominicană, croazieră în Caraibe. În perioada în care am făcut aceste excursii nu pot să spun că mă apucasem serios, însă cochetam cu acest lucru. Oricum, prima mea călătorie asumată a fost peste Ocean în zona Marea Caraibe, Republica Dominicană.
Îţi plac locurile exotice, mai degrabă?

Îmi plac în egală măsură şi locurile exotice, peste mări şi ţări, cum îmi plac şi locurile frumoase de lângă Bucureşti. De exemplu, am obiceiul să mă duc la un palat de lângă Baloteşti, din zona Căldăruşani dacă nu mă înşel, nu ştiu cum se cheamă, dar mă duc cu mare plăcere la el şi îmi place să mă plimb prin curtea palatului încă părăsit. Când ajung acolo îmi imaginez că sunt un boier de pe timpuri, din perioada interbelică. Un boier care are o frumoasă grădină la malul lacului şi care se plimbă prin propriul lui parc liniştit. Acesta, pentru mine, este un mod de a evada foarte aproape de Bucureşti. Cred eu că evadarea este o stare de spirit, la fel ca şi ideea de a fi sau a nu fi sexy.

Ţie frică în primul rând pentru securitatea ta

Ciprian Enea este mai degrabă boem sau călător?

Eu cred că cele două noţiuni au multe elemente în comun. Nu se exclud, se pot completa. Am perioade când mă simt mai boem, perioade când îmi doresc să redevin mai boem decât sunt acum. Starea aceasta de a fi boem este o aspiraţie în ultimii ani, pentru că implicându-mă în tot felul de proiecte, am cam lăsat lucrurile să mă controleze, nu atât cât şi-ar dori ucrurile, dar mai mult decât mi-aş fi dorit eu.
Următoarea călătorie, unde plănuieşti să fie?

Cred că o să plec undeva în Nord. Îmi este dor să plec vara într-o zonă cu multă gheaţă şi mult frig. Probabil că va fi ceva legat de Canada.

Cum eşti ca şi călător? Eşti scump?

Depinde de cât mult pot să mă răsfăţ. Dacă aş avea posibilitatea să mă răsfăţ, m-aş răsfăţa până la cer. Dacă, în schimb, îmi doresc să ajung într-un loc şi nu am posibilitatea să o fac la un standard mediu, atunci nu mă sfiesc să călătoresc cu trenuri, la clasa a 14-a. Am mers cu autobuze, cu găini, cu purcei în ele, cu oameni mirosind a peşte care-ţi puneau în braţe o mână la praz sau o sapă ca să ţii şi tu. În Zanzibar, de exemplu, nu-mi venea să cred. Pe o banchetă de 4 persoane, am încăput vreo 17. Unii peste alţii, ţineam copiii în braţe. Nu eram singurul care făcea asta, Toată lumea proceda la fel. Luam lucruşoarele celor care veneau, le luam în braţe, şi pe lucruşoare urcam copiii. Ceva inedit. Culmea, în loc să resimţi disconfortul, era o stare de interacţiune cu zona respectivă. Te simţeai de-al lor, te simţeai protejat şi tratat ca şi cum ai fi intrat în altă lume. Statutul de turist era deja depăşit.

De ce ai ales ca primul capitol din carte să fie despre sex?

Explic acolo. Am plecat de la ideea că sunt jurnalist, m-am prezentat. Primul capitol este, de fapt, un articolaş care a apărut la un moment dat în revista Unica. Succesul lui a fost formidabil, toată lumea îmi povestea despre acest articol. Recunosc, la început m-a încercat un sentiment de frustrare. Eu am făcut jurnalism de investigaţie, anchetă timp de 8 ani de zile, am fost în Transnistria, am fost la Muntele Athos, am avut articole care s-au lăsat cu demisii la nivel înalt, am cumpărat copii, ne-am luat de gât cu mafia
din pieţe. Ei bine, toate lucrurile acestea nu au avut un asemenea impact, cum a avut articolul despre sex din Unica, un articol pornit practic de la frustare. Cine o să citească volumul o să-şi dea seama că dincolo de conotaţiile acestea erotice, cartea are un fundal foarte bine întemeiat. În plus, acest volum înregistrează şi o premieră. Este primul jurnal de călătorie erotic, inspirat de călătoriile în peste 100 de ţări, cu obiceiurile erotice ale femeilor de acolo. Sigur, aceste momente există, dar nu sunt nicidecum dominante, au importanţa lor, binedispun.

Care sunt temerile tale atunci când pleci în călătorii. Mai ai astfel de sentimente, după atâta experienţă?

Da. Ţie frică în primul rând pentru securitatea ta, eşti într-o ţară străină, nu cunoşti regulile jocului, nu ştii cu cine interacţionezi, nu ştii niciodată ce ţi se poate întâmpla. Ca să nu mai vorbim că există ţări unde poţi amendat si taxat de legislaţie sau de societate fără să ai măcar vreun gând de a încălca vreodată pudoarea locului.  De exemplu, în Dubai dacă-ţi săruţi partenera pe stradă poţi să faci puşcărie. Există cazul unui turist englez care a păţit asta. Sigur, oamenii de acolo nu pot fi acuzaţi. Astea sunt regulle lor, iar tu ca şi turist trebuie să te supui lor. Problema este că nu ai cum să le cunoşti pe toate. În Singapore, de exemplu, n-ai voie să mănânci gumă de mestecat, eşti amendat. Nu poţi să cumperi decât dintr-un anumit loc, numai gumă medicinală. Şi exemplele pot fi multe.

Este adevărat că românii sunt primitori sau este numai un mit?

Sigur că da. Se poate spune de multe ori că destinaţiile turistice sunt la ei, distracţia la noi. Noi ştim să-i facem pe oameni să se simtă bine. Poate că nu întotdeauna serviciile din România sunt la cel mai înalt nivel, însă ce se întâmplă în spatele acestor detalii este important. Nu la fel se întâmplă în celelalte ţări. Bne, dacă-i prinzi pe nemţi în perioada Oktoberfest da, atunci se schimbă lucrurile. În rest, e linişte.
Foto: arhiva personală