Crede în forţa personală a fiecărui om. O forţă pe care Doina Ruşti şi-o exprimă în cărţile ei, atât de puternice şi clare, ca autoarea însăşi. O scriitoare contemporană…
apreciată şi elogiată îşi deschide sufletul în faţa cititoarelor unica.ro şi te lasă să vezi în sufletul ei.
Aţi scris multe cărţi, poveşti şi multe nuvele, dar probabil că nu toate vă sunt dragi în mod egal. Care vă reprezintă cel mai mult?
Omuleţul roşu este romanul meu favorit. Este o poveste despre dragoste în lumea actuală, în care omul are posibilitatea contactelor virtuale, deşi este de fapt izolat şi trăieşte asediat de întâmplări doar de el ştiute. În romanul acesta o femeie pe care n-a mai iubit-o nimeni de multă vreme , ajunge fără să ştie în centrul unui experiment de manipulare subliminală. Nu devine însă o victimă, ci se transformă în eroina principală a unor evenimente pe cât de neobişnuite pe atât de benefice.
În afară de scris, puteţi să ne daţi exemplu de trei lucruri care vă fac fericită?
Prima întâlnire cu cineva, târgurile, filmul. Cu un singur cuvânt, îmi plac oamenii şi agitaţia lor, chiar şi oamenii înverşunaţi şi răi, pe care uneori, mai ales la prima întâlnire, îi surprind în momentul de slăbiciune, înmuiaţi de speranţa că cineva totuşi îi iubeşte, în ciuda răutăţii lor.
Pentru o cititoare care o descoperă acum pe Doina Ruşti, ce roman i-aţi recomanda pentru început? Pentru a se obişnui cu stilul dvs.
Probabil „Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti”, care deşi nu este un roman propriu-zis, poate fi socotit şi astfel.
Povestiţi-ne puţin despre această carte.
Volumul acesta este alcătuit din 11 povestiri care au legătură între ele. De fapt putem vorbi despre zece personaje si un câine, nevoiţi cu toţii să treacă prin întâmplări stranii, declanşate de mişcarea necontrolată a unor sunete, care au scăpat fie din plămânul unei fete, fie dintr-un telefon mobil, fie din ceasul de la Universitate. Este vorba despre întâmplări neobişnuite, petrecute în vremea noastră, însă legate subtil de o vară bucureşteană, din secolul al XVIII-lea.
O altă cartea de-a dvs, „Lizoanca la 11 ani”, este cutremurătoare. Copiii nu mai ştiu ce este copilăria. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale dvs din copilărie?
Mă bucur să vorbim despre acest roman al meu, pe care unul dintre cei mai exigenţi critici, devenit legendar prin „Europa liberă”, anume Gelu Ionescu, l-a elogiat, apreciindu-i „inteligenţa narativă”. Este adevărat, subiectul romanului aduce în prim plan o poveste dură, însă în cuprinsul ei se află şi momente de frumuseţe.
Dar orice fericire e interpretabilă în timp. De exemplu, îmi aduc aminte de o zi aureolată, în care tatăl meu mi-a adus o păpuşă cât mine de înaltă şi despre care eu am crezut atunci că era făcută special pe măsura mea. Era o statuetă de ipsos, de vreo 70 de cm, pictată, cu părul în vânt şi rochie frez, de nimfă. Toată familia era fericită, mai resimt şi astăzi efectul veseliei generale, în sufrageria luminată prin patru ferestre mari. Mai aud încă râsul bunicii mele şi sâsâitul ciudat al mamei, mai văd încă lacrimile din ochii bunicului meu şi aud vorbăria animată şi liberă a celorlalţi, pentru că pe vremea aia eram o familie numeroasă.
Mai târziu însă am aflat că de fapt tatăl meu primise statueta de la serviciu, în loc de o mult aşteptată recompensă bănească, şi că toată familia se amuza şi făcea bancuri pe seama întâmplării. Cu timpul am constatat că statuia era de-o urâţenie absolută, dar n-am aruncat-o, a stat mulţi ani într-o magazie, până când am uitat de ea. Şi ce mai contează, de fapt? În amintirile mele încă străluceşte ziua în care m-am crezut centrul unei familii fericite.
De unde se inspiră Doina Ruşti pentru cărţile ei?
Îmi place să scriu despre lucruri trăite. Însă niciodată nu mă opresc la ele, pentru că dincolo de amintirea unui statui de ipsos se află o lume care se modifică la nesfârşit. Într-o zi am găsit printre hainele vechi o cămaşă în carouri. Întotdeauna există astfel de haine pe care oamenii le uită în câte o cutie, iar, odată regăsite, aduc în mod neaşteptat şi timpul lor glorios, pe când erau ţinute pe un umeraş aurit. Cămaşa mea, pe care o purtase demult un bărbat, respira încă aerul unei dimineţi de mai, suspinul cireşelor pârguite şi glasul hârâit al unui papagal.
Şi îmbrăcându-mă cu acea cămaşă, am cutreierat prin cartierul Andronache, la început cu iluzia şi apoi cu certitudinea că în ţesătura albă şi roşie palpita încă inima altui timp. Aşa am scris nuvela care dă titlul recentului volum, apărut la Polirom, iar cămaşa adevărată, de la care a pornit totul se vede pe copertă, agăţată de sacul Laurei Vasiliu, care a probat şi ea magia acestei pânze vechi.
Citeşte continuarea interviului pe pagina următoare!
Page: 1 2