„Mă gândesc că trebuie să fie un privilegiu să privești un teatru atât de rar și mă bucur că am șansa asta.”
Andreea Borțun este scenarist și, de șapte ani, co-director al Ideo Ideis, un festival în care teatrul se face altfel. Vorbește despre pasiune, prietenii și educație alternativă.
Când aveai 15 ani, te-ai hotărât să pui bazele unui festival de teatru. Ce te-a motivat?
Cred că ce conta cel mai mult pentru mine la vremea respectivă era grupul din care făceam parte și mândria care venea odată cu asta: mă refer aici la trupa de teatru a liceului, cercul de unde a pornit de altfel însăși ideea festivalului. Îmi aduc aminte că în primul rând lor voiam să le dovedesc ceva… probabil că merita sa fiu luată în serios. Cred însă că nu au fost foarte multe motivații exterioare și ceea ce a făcut ca eu, Oana (Nedelea) și Alex (Ion) să demarăm proiectul ăsta în 2006 a fost mult mai degrabă ceva ce s-ar apropia ca sens și formă cu o pasiune neraționalizată, un impuls generator de energie.
Ce te motivează an de an ca să duci festivalul mai departe?
Cred că în fiecare an motivele sunt altele, în funcție de starea în care mă găsesc eu însămi în momentul respectiv. Uneori e vorba de secunde absolut magice pe care le văd pe scenă, alteori e vorba de niște povești care se nasc la Alexandria și îmi e clar că nu s-ar fi putut naște niciunde altundeva. După 7 ani de Ideo Ideis alături de unii dintre cei mai dragi oameni pe care îi cunosc, cred că îmi devine destul de clar că avem nevoie unii de ceilalți.
„Festivalul ăsta ne-a crescut de mici, pe mine și pe colegii mei, și cred că ne-a făcut în mare parte cine suntem astăzi.”
Profesia ta nu este „director de festival”, ci scenarist. Să zicem că Ideo Ideis e un personaj în filmul vieții tale. Cum îl caracterizezi?
E un soi de mama și de tata, în sensul în care a avut un rol absolut determinant în dezvoltarea mea socială, emoțională și intelectuală. A funcționat ca un mecanism formator, care mi-a permis o foarte mare libertate de expresie și m-a ajutat să îmi dau seama ce anume îmi doresc să fac pe mai departe. Festivalul ăsta ne-a crescut de mici, pe mine și pe colegii mei, și cred că ne-a făcut în mare parte cine suntem astăzi.
Festivalul este o competiție de teatru pentru liceeni și, poate în primul rând, un spațiu în care aceștia au acces la un proces de educație alternativă. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că încercăm să învățăm altfel decât la școală, centrându-ne cât se poate pe fiecare tânăr care ajunge la Alexandria. Trainerii noștri sunt toți foarte tineri și foarte pasionați de ceea ce fac, iar rolul lor depășește spațiul sălilor de ateliere. La Ideo Ideis se învață și buna purtare, se mai adaugă câteva nume de cărți în biblioteca personală, se mai asculta niște muzică bună, se mai descoperă câte ceva despre sine și cred că se creează o rețea de prietenii foarte valoroase.
Care e lucrul cel mai util pe care l-ai învățat tu?
Să-i apreciez mai tare pe oamenii alături de care fac acest festival.
Cum este diferit un festival de teatru pentru copii, față de unul pentru adulți?
E vorba de o responsabilitate pe care o avem, înainte de orice altceva. Ideo Ideis este un spațiu în care oamenii învață ce este vulnerabilitatea, însă trebuie avut mare grijă ca ea să nu fie supra-expusă; e important să rămână în limitele unui spațiu care o gestionează cu grijă și cu cap. Ce vreau să spun prin asta este că Ideo Ideis, deși a devenit un fenomen foarte vizibil în România, el trebuie înțeles în continuare ca un loc în care nu putem intra decât dacă împărtășim aceleași credințe și ne lăsăm împreună să fim parte a unui proces care e foarte organic și foarte viu. Festivalul de la Alexandria nu trebuie să devină un spațiu pentru turism cultural în sensul trivial al cuvântului.
Începând de anul trecut, spectacolul care câștigă marele premiu ajunge să fie jucat la un important festival de teatru profesionist, Festivalul Internațional de la Sibiu. Cum vezi relația între teatrul de amatori și cel profesionist?
Cred că „amatori” este un termen destul de nefericit. Noi am încercat să îl evităm pe cât se poate în ultimii ani și să-l înlocuim cu „teatru tânăr”. În fiecare august, la Alexandria se naște un teatru aparte, care nu suferă clasificări de genul „amator” sau „profesionist”. E vorba de o onestitate și de o naturalețe pe care poate că le întâlnești doar la vârsta adolescenței; după aceea cumva se evaporă sau devin altceva. Mă gândesc că trebuie să fie un privilegiu să privești un teatru atât de rar și mă bucur că am șansa asta.