Gestul emoționant pe care un bătrân orb îl făcea zilnic pentru colegul lui de salon

Doi bătrâni grav bolnav împărțeau același salon de spital. Unul dintre ei stătea în patul de lângă fereastră și trebuia să stea ridicat timp de o oră pe zi, pentru a fluidiza lichidul din plămâni. Celălalt bătrân, care era imobilizat, avea patul poziționat lângă perete.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Vorbeau despre soţiile lor, despre carierele lor, despre amintirile din armată și despre locurile în care obișnuiau să își petreacă vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmpla în afara spitalului. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului.

Bătrânul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce dezvăluia parcul din apropierea spitalului. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă, constata că bolnavul de la fereastra murise liniştit în somn. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul celui care murise.

Infirmiera îl transfera imediat. Încet şi cu mare greutate bătrânul reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o primă privire pe fereastră. Se gândea că, în sfârșit, putea vedea parcul despre care auzise atâtea povești. Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. Dar în locul parcului nu era decât un zid gri.

Când a venit asistenta la el, a întrebat-o:

– Cum se face că fostul meu coleg de cameră vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atât de fidel?

Surprinsă, asistenta îi răspunde:

– Vai! Dar nu știați că bierul om era orb? Poate voia doar să vă încurajeze.

Atunci bătrânul a înțeles ce făcuse colegul de salon pentru el luni de zile…

Citește și – Scrisoarea emoționantă a unei paciente către asistenta care a îngrijit-o înainte să moară

Citește și – I s-a spus că e doar o asistentă. Iată cum a răspuns

Foto – Shutterstock