EXCLUSIV Interviu cu Georgiana Spătaru, femeia care „predă” fericirea

Georgiana a pășit în această lume văzând doar cu un ochi. Copilăria și-a petrecut-o sub comunism, încercând să cânte ba la vioară, ba la pian. Adolescența și-a petrecut-o pe băncile unui liceu cu profil economic, însă a decis că cifrele nu sunt pentru ea și a ales să studieze psihologia în facultate. Astăzi este facilitator de Exerciții de Fericire, concentrându-și atenția în ultimii ani pe zona de formare personală și coaching a unei nișe deosebite: căutarea fericirii.

Georgiana, povestește-mi puțin despre copilăria ta din Reșița. Care sunt amintirile cele mai puternice din acea perioadă? Cine ți-a marcat copilăria și în ce fel?

Sunt atâtea amintiri din acea perioadă, atâta lumină vine din timpul copilăriei mele petrecută în micuțul oraș muncitoresc, deloc gri și prea puțin îngrădit. E vie în mine dragostea părinților mei pentru noi și unul pentru altul, dar și grija mamei de a nu ne face ”de râsul lumii”. Îmi amintesc prieteniile fără condiții, orele de studiu la pian, joaca cu fratele meu pe care l-am dădăcit ca pe una dintre păpușile mele până la o anumită vârstă, cititul la lumina lanternei ca să nu mă oblige ai mei să mă culc și cumva, pe toate acestea le simt începuturi ale devenirii mele. Copilăria mea a fost trăită sub comunism până pe la 7 ani și o bună vreme după Revoluție, profesoara și militarul care erau părinții mei, ne-au oferit ocazia de a ne imagina viața pe care dorim să o trăim ca adulți.

La 14 ani am ales, îndrumată de ai mei, liceul economic, secția finanțe-contabilitate, fapt ce a dus la prima depresie din viața mea. Stările mele păreau un răsfăț de adolescentă, dar în mine se ducea o luptă între Georgiana poeta, cea care mergea la cenaclu, era îndrăgostită de cuvinte și compozitorii din partiturile de pian, și Georgiana eleva, cea care făcea șapte ore de matematică pe săptămână și era urmărită în vise de o profă de conta` care mă alinta ”ministra”. Tata m-a ajutat enorm în acea perioadă. Nu mai știu exact ce mi-a spus, s-a pierdut în timp, dar îmi amintesc că mă ridica, mă încuraja și mă susținea într-un fel pe care îl simt și acum. Pentru mama mea nu exista că nu pot, nu știu, că nu îmi place sau nu vreau. Ea era, cu adevărat, colonelul din familie! La acea vârstă mi se părea că de-acum, nimic din ce va veni nu-mi va mai aduce starea aceea de ușurință și de bucurie. Cu adevărat, toți trei m-au marcat – mama, tatăl și bunica mea și m-au influențat în feluri diferite pentru că am avut atenția și iubirea lor, deopotrivă.

'Nu mă cheamă Damian'. Theo Rose a aflat un secret despre soțul ei chiar în ziua nunții. Ce a povestit artista

Recomandarea zilei

Bunica ta obișnuia să îți spună „curcubeu”. De ce?

Bunica mea a fost un om special și de acest lucru mi-am dat seama când deja începusem să lucrez cu oameni, în formarea mea ca terapeut. Am învățat de la ea lucruri care au legătură cu eleganța, integritatea, dârzenia chiar. Ea nu era o bunică normală, nu avea ”bătrânețea” altor bunici, nu știa cum să fie obișnuită și mereu făcea lucrurile altfel decât toți adulții din viața mea. Asta mi-a dat și mie un alt fel de a percepe lumea și am rămas cu ideea că sunt un copil special, un ”curcubeu”, cum îmi spunea ea…

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Silviu Prigoană. Prietenii lui au crezut că le face o farsă

Recomandarea zilei

Povestește-mi cum era pentru tine să fii un copil care vedea lumea doar cu un ochi. Te-a afectat în vreun fel acest lucru? A existat bullying?

La începutul anilor ͑80 nu era firesc să accepți că ai un copil cu handicap. Și nici nu era vreo politică în acest sens, niciun ajutor sau condiții speciale pentru aceste persoane. Mama a făcut tot posibilul să mă crească într-un mod firesc și dacă alți copii la 5 ani desenau, eu citeam Coșbuc. Am și o amintire amuzantă, mai degrabă pentru adultul de astăzi decât pentru copilul de atunci. Îmi doream tare să învăț un instrument și mama a ales să mă înscrie la vioară, instrument pe care l-am studiat un an. Un an întreg în care eu aveam de ales dacă să văd coada viorii sau partitura. Un an, după care profesoara de vioară i-a făcut un reality-check maică-mii și astfel, ”tortura” a încetat. M-am regăsit însă în pian, tot un instrument greu de ”cucerit” pentru un copil cu vedere parțială, dar care mi-a plăcut foarte mult și mi-a adus succes și bucurie. Datorită acestui lucru mi-am întărit încrederea în mine și oamenii nu mai vedeau o fetiță nevăzătoare, ci un copil cu talent. Asta a fost ”scăparea mea”. La fel s-a întâmplat și când am mers la școală. Simțeam că am ceva de spus, devenisem un ”copil bun”, aveam loc în prima bancă și asta se vedea mai tare decât handicapul meu. Da, a existat bullying, dar mai târziu, din partea celor care credeau că e echitabil să își măsoare normalitatea lor cu handicapul meu.

Spune-mi o lecție pozitivă pe care ai învățat-o de-a lungul vieții văzând lumea cu un ochi.

Întâi, cred că ai mei mi-au potențat mici calități sau talente, tocmai pentru că eram altfel. Eu, astăzi, pentru că am acasă un copil frumos, sănătos și perfect normal, nu simt să-i dau un ”avânt” învățând-o mai multă engleză sau investind în ea mai mult decât alege ea. Mama, cum v-am spus, nu m-a lăsat niciodată să cred că eu nu pot ceva. Niciodată!
Am mai învățat, destul de devreme, despre frumusețea care vine din interior. Eu m-am simțit frumoasă din perioada în care nu existau lentile de contact și n-am oscilat în incertitudini. Sunt multe jumătăți pline pe care le-am văzut din cauza acestui handicap. N-am stat niciodată să le adun, dar, în trecut, fiind invitată de câteva ori să defilez cu fetele de la Atipic Beauty, am auzit-o pe una dintre cele în cărucior cu rotile spunând că nu ar da viața ei pe a uneia pe picioare. Și în sinea mea, a avut sens pentru că nici eu nu aș schimba experiența mea cu a unei femei care vede cu ambii ochi. În schimb, pe lista lucrurilor pe care mi le doresc există speranța de a găsi un tratament pentru persoanele care suferă de leucom cornean vascularizat.

Ai studiat la un liceu cu profil economic. Ce anume te-a convins că tu nu ești un om al cifrelor, ci mai degrabă un om al oamenilor?

Eram convinsă de dinainte, dar părinții mei sperau că asta mă va aduce mai mult cu picioarele pe pământ. Și așa s-a întâmplat. După ce am terminat liceul și am intrat la facultatea la care mi-am dorit, nu m-am mai abătut de la pasiunile mele. Dar și astăzi înțeleg lucrurile pragmatice ale oricărei activități pe care o fac și îmi este ușor să mă ocup de mine în aspecte mundane. În schimb, aproape niciodată nu știu câți bani am în portofel sau în cont. Sub nicio formă nu m-a educat în acest aspect această specializare de contabil – statistician pe care am dobândit-o la finalul studiilor colegiului economic.

În cele din urmă, ai ales calea psihologiei. Cum ai luat această decizie?

Mi-aș fi dorit să mă fac actriță și tata mă încuraja. Așa mă și alinta într-o perioadă – Actrița. Pentru mama era aproape de neconceput! Ea m-ar fi văzut profesoară sau, probabil, contabilă. M-am urcat în tren și m-am înscris la Psihologie. Era singurul lucru care m-ar fi putut ține întreagă. Și asta m-a vindecat de tristețea din liceu!

În urmă cu ani de zile, ai descoperit ThetaHealing. Ce înseamnă, de fapt acest concept?

Theta Healing este o tehnică ce te inițiază în arta posibilului, păstrându-te deopotrivă ancorat în realitatea concretă, dar conectat la natura ta spirituală. Nu e doar o tehnică funcțională de dezvoltare personală, ci te ajută să înțelegi și să folosești programarea neuro-lingvistică, elemente din psihologia pozitivă. Mai întâi, înțelegi cum funcționezi tu ca trinitate – minte, corp, suflet și apoi capeți proprietate asupra vieții tale. Este o tehnică deșteaptă, ușor de aplicat, frumoasă pentru igiena mentală în care te obișnuiești să trăiești și interesantă, datorită felului în care îți dezvăluie puterea intuiției tale.

Cum ai decis să predai tu însăți ThetaHealing și ce s-a schimbat în viața ta de atunci?

Mi-am spus multă vreme că nu am vrut niciodată să predau ThetaHealing, ci mi-am dorit să fac cursurile de formator ca să găsesc hiba acestei tehnici, să-mi dovedesc confortul științelor mele scalate în concret. Mi-a plăcut foarte mult această tehnică, am găsit-o folositoare și mi-a ”deblocat” o funcționalitate pe care nu știam că o pot cuprinde în experiență – spiritualitatea!

Din psihologie au ieșit mai multe proiecte frumoase, precum C.R.E.S.C. (Curs de Relaționare Emoțională și Spirituală pentru Copii) și Tabăra Mamă – Fiică. Ce te-a inspirat să le creezi?

Fiica mea a fost motorul acestor proiecte pe care le-am dezvoltat în ultimii ani. Cursul C.R.E.S.C. mi se părea, la primele grupe de copii, atât de frumos, că îmi era frică să vorbesc despre el. Nu eram sigură dacă am visat structura acestui curs sau mi-a picat de undeva. Mi se părea atât de special că mi-era clar că nu are cum să vină din mintea mea. Venea însă din inima mea, din joaca cu Prea Minunata mea, din bucuria de a crește eu, odată cu ea.
Copiii care veneau la o grupă, obligați de părinți, când plecau, întrebau când pot să facă din nou cursul. De anul trecut am început să formez instructori pentru cursul CRESC, ca să reușesc să ajung în toate zonele și chiar în țările în care am fost invitată să fac acest curs. Odată, un prieten al unui părinte care adusese copilul la cursul CRESC, după ce a participat la închiderea cursului, mi-a spus: Doamnă, dacă ați fi în America, ați fi milionară. Am râs și i-am răspuns: Mă pot urca repede în avion! și din acest dialog amuzant am aflat că omul are două doctorate în psihologia copilului, făcute în New York. Câteva luni mai târziu, m-a invitat să țin acolo acest curs și imediat ce lumea intră în zona sigură cu acest virus, încep pregătirea pentru această experiență.

Despre Tabăra Mamă – Fiică, am ajuns să găsim cu dificultate locații care să ne mai cuprindă pentru că această comunitate de mame și fiice a Taberei noastre a tot crescut și continuă să crească.
Fiica mea îmi este asistentă în fiecare dintre aceste experiențe și într-o zi m-a întrebat: mama, când o să fiu mare, îmi dai mie cursurile tale?! Am înțeles atunci ce simt mamele când fiicele lor le probează pantofii cu toc cui! ☺

În momentul de față, ești omul din spatele proiectului Exerciții de Fericire. Cum a luat naștere el?

Sunt și omul din față, și ăla care cheamă curierul pentru a trimite un colet cu produsele Exerciții de Fericire, și cel care decide următoarea locație de retreat, și cel care face manualul unui curs nou, cel care susține terapiile zilnice, dar și cel care pare că toate acestea se întâmplă firesc și face ca fericirea să fie un exercițiu ușor de făcut, zi de zi. Exerciții de Fericire reprezintă ”umbrela” mare, intenția pe care mi-o pun în tot ceea ce fac prin ”serviciile” pe care le dau mai departe în Exerciții de Fericire.

Ce vor găsi oamenii care apelează la Exerciții de Fericire?

Sper că se vor găsi. Sunt un formator care (a)duce înăuntru, invită la a găsi puterile dinăuntru care ne ajută să ne extindem în experiențe noi și fericite. Am primit odată un bilețel de feedback pe care scria: ”reclama e mult mai simpatică decât programul. Am crezut că va fi un curs în care voi auzi vorbe frumoase, dar m-ai pus la muncă cu mine însămi” și m-am amuzat pentru că așa este. Mi-am însușit aceste vorbe: fericirea e ceva ce se face, nu se primește! Așadar, la Exerciții de Fericire vei găsi un cadru în care să lucrezi tu cu tine și mai multe întrebări decât răspunsuri. Da, nu aș folosi asta ca reclamă, ci mai degrabă ca instrucțiune de utilizare odată ce te alături comunității Exerciții de Fericire.

Ținând cont că munca ta se centrează pe atingerea fericirii, care este răspunsul tău când un cursant te întreabă ce este fericirea?

Fericirea este starea de mulțumire pentru ce ești. E filozofică discuția între fericirea minții și bucuria sufletului și nu voi merge într-acolo. Când ai mulțumire pentru cum ești tu în viața ta, pentru reacțiile și acțiunile tale, pentru ce generezi și ce ți se întâmplă, ești un om fericit.

Spune-mi care sunt trei lucruri care te fac pe tine cea mai fericită.

Întâi, eu mă fac fericită și apoi mă face fericită gândul că situațiile în care ajung nefericită mai documentează ceva despre mine. Mă fascinează descoperirile noi ale psihologilor și cercetătorilor care dovedesc cât de mult contează felul în care noi gândim și cum gândurile noastre au o putere atât de mare în a ne decide viața.

Poți citi interviul cu Georgiana și în revista Unica de iulie, care se află deja la chioșcuri. În ediția de iulie ți-am pregătit multe surprize – dacă nu ai drum până la magazin, o poți comanda direct la tine acasă sau o poți răsfoi în chioșcul nostru electronic.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro