Artişti, vedete şi designeri redescoperă tradiţiile populare şi reinterpretează folclorul într-o manieră contemporană. Descoperă, în revista Unica de ianuarie, patru poveşti „a la roumaine“ şi explicaţiile specialiştilor despre această tendinţă cool. Noi proiecte de modă, culturale şi muzicale exploatează intens tradiţiile populare româneşti. Avem de-a face cu o tendinţă a lumii moderne, spun Lili Misăilă şi Cristina Pop, de la agenţia de previzionare de tendinţe ANTZ. Ele vorbesc despre fenomenul numit „românism“, pe care îl definesc ca „întoarcerea, fascinaţia, valorizarea folclorului, ale valorilor de succes ale trecutului, a esteticii cu amprentă autohtonă“. Acesta a început să se manifeste întâi în zona de underground, acum patru-cinci ani, iar din 2011 a început să cucerească şi publicul larg. „Românismul“ are origini şi ramificaţii complexe şi este asociat unor fenomene mondiale, precum globalizare şi fluidizarea graniţelor. Acestea au provocat mai multe tipuri de comportament: «globalist» («nu mai aparţin unui singur colţ de lume, mă inspiră lumea largă pe care o pot cunoaşte şi cuceri»), «gipsalist» («nu vreau reguli, nu investesc în case şi în rădăcini, mă hrăneşte creativitatea lumii pe care vreau să o descopăr») şi, pe de altă parte, o întoarcere la culoarea locală, la «cine sunt şi de unde vin». Acesta din urmă a încurajat descoperirea şi reevaluarea surselor populare, a esteticii folclorice.Pe de altă parte, criza economică a avut şi ea rolul ei în formarea acestui curent, prin ceea ce analiştii numesc „insperienţă“ – căutarea experienţelor cu valoare interioară, care nu mai sunt legate de consum, ci de emoţii care dau bucurie pe termen lung şi inspiră acte creative. „Astfel, mulţi tineri s-au întors spre valori ale părinţilor şi bunicilor şi au descoperit o lume «retro», autentică, care le dă consistenţă“, spun cercetătoarele Antz. Sociologul Mircea Kivu remarcă o asemănare cu perioada flower-power, când tinerii promovau diferenţierea şi detaşarea faţă de valorile dominante ale societăţii. Etnologul Laura Jiga Iliescu spune că această tendinţă ar putea veni din interior, dar şi din exterior, pentru că foarte mulţi tineri se sincronizează cu ceea ce se întâmplă în lume. „Că e vorba de Tibet, de altă ţară din Africa, de cultura orientală, peste tot există o atracţie spre ceea ce a fost înainte de industrializare“. În România, generaţia care are acum 35-40 de ani a fost expusă unei culturi ce s-a rezumat la „Cântarea României“, iar după ce au luat contact cu un alt de model cultural, nu o mai văd la fel şi încearcă să meargă mai în amănunt, spune etnologul. „O redescoperă un pic exotică şi încearcă să o valorifice“, completează aceasta. Cercetătoarele de la Antz remarcă şi faptul că lumea e fascinată de estetica din estul fostului bloc comunist, din care face parte şi România. Acest lucru a determinat un val de mândrie şi i-a făcut pe trendesetterii de la noi să revalorizeze sursele de inspiraţie „100% made in Romania“. Ele previzionează că această tendinţă, aflată acum într-un moment de creştere, va fi exploatată în continuare.Mădălina Andronic şi Claudiu Ştefan, The Awesome Project Porţelanuri fine şi modele populareThe Awesome Project (the-awesome-project.tumblr.com) s-a născut, pe hârtie, în ultimii ani de facultate, când visam la obiecte făcute de noi, terminate, nu doar la nivel de concept sau schiţă ca ultimii cinci ani. Practic, ne doream să putem decora oameni şi case cu frumuseţi unice, ieşite din mâinile noastre. Porţelanul a fost un material pe care îl admiram de mult timp, aşa că acum aproape un an ne-am suflecat mânecile (la propriu) şi am pornit acest demers cu toate aspectele sale – identitate vizuală, imagini, obiecte, materiale, comunicare etc. – toate sunt un soi de „two-men“ show în care Mădălina şi Claudiu sunt singurii artişti. Pasiunea pentru folclor era implantată în noi de multă vreme. Şi înainte de The Awesome Project fiecare a cochetat cu ideea de a pleca de la rădăcini. Şi era curios faptul că arta populară mai trăia doar prin artizanat şi câteva intenţii răzleţe în peisajul artistic românesc. Aşa că decizia de a decora porţelanul nostru cu motive inspirate din arta populară românească, de a le da acel aer câmpenesc, dar totodată modern şi rafinat a venit de la sine, ca un răspuns la direcţia în care designul românesc se îndrepta la acel moment – concepte şi aspiraţii fantasmagorice dezlegate în lumea largă, fără strop de legătură cu locul de unde pleacă. De fapt, asta face The Awesome Project – priveşte obiecte ca marcă a locului de unde provin. Modelele le culegem de pe ii şi broboade, de pe covoare şi ştergare ţărăneşti, apoi le redesenăm, le trecem prin ochii şi mâinile noastre şi ne creăm un alt tip de limbaj grafic, inspirat de cel popular, în funcţie de ce simţim noi că am vrea să spună obiectul decorat. Şi, de multe ori, nu numai decoraţia aminteşte de arta ţărănească, ci şi formele se trag din elemente câmpeneşti – căpiţe de fân, scaunele cu trei picioare, străchini şi blide etc. Oamenii sunt sensibili la obiecte frumoase, aşa că modul în care le prezinţi zestrea tradiţională îi va determina probabil să relaţioneze sau nu cu obiectele. Evident, păstrând într-însele ceva ancestral, autohton, sincer românesc, ceva-ul care ne curge nouă prin vene, subconştientul românului va fi atras de aceste produse cu iz folcloric într-un mod natural, firesc. Clienţii noştri sunt oameni care încurajează creaţia şi designul românesc, oameni care ştiu să preţuiască un obiect unicat, lucrat de noi de la cap la coadă, care iubesc şi salută demersurile frumoase care şterg de praf tradiţiile şi folclorul românesc, care relaţionează cu produsele noastre şi răspund cu inima deschisă. Reacţiile au fost minunate, încă de la început. S-a simţit o bucurie sinceră şi parcă o răsuflare uşurată că s-a apucat cineva să facă asemenea obiecte. Chiar dacă sună romanţat, simţim că avem un rol în toată această mişcare actuală de regăsire şi revenire la tradiţii. Iar oamenii care poartă obiectele realizate de noi sunt purtători de cuvânt al crezului nostru, al ideilor noastre, iubitori de frumos făcut cu mâna şi cu dragostea, păstrători încă de sâmbure de român în suflet.Reîntoarcerea spre tradiţiile populare face parte dintr-un ciclu firesc. Mai toate lucrurile revin la un moment dat. Era cazul să se întâmple acest lucru. Pentru noi, cuvantul „trend“ are o conotaţie mai puţin fericită – aduce parcă a valmeş, a orbecăială împotriva firii noastre, a cerinţă. Nu credem că este vorba de trend, ci de o căutare, o încercare de a ne înţelege pe noi înşine, de a regăsi o identitate pierdută, tăvălită, uitată, dar foarte grăitoare în context actual. Vom continua colecţiile The Awesome Project inspirate de arta populară, avem planuri mari pentru anii următori şi vrem să creştem acest brand şi peste hotare, iar inspiraţia folclorică ne va ajuta şi diferenţia cu siguranţă. Cât despre soluţii pentru a duce mai departe valorile româneşti – dacă ar face fiecare artist sau antreprenor câte un mic pas - nu neapărat bazându-se pe folclor, cât pe lucruri simple, fundamentale, sincere - cred că am reuşi încet-încet să consolidăm casa, familia, direcţia în care deja începem să ne îndreptăm.Alina Zară, fondatoarea Muzeului de Pânze şi Poveşti şi a brandului de tricouri Mândra ChicTricouri cu ziceri populare şi poveşti cu pânze tradiţionaleAm plecat din satul în care m-am născut, Mândra, din Ţara Făgăraşului, ca să vin la Bucureşti, unde am făcut o facultate de artă (actorie, la clasa profesorilor Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu), am lucrat mult ca jurnalist, om de PR şi creativ în publicitate, până într-o zi când am hotărât să mă întorc acasă şi să mă apuc de treabă. Am copilărit într-o casă în care războiul de ţesut avea camera lui specială. Mama Ruţa, bunica din partea tatei, nu lipseşte din nici una dintre amintirile mele de atunci, era cel mai frumos om din lume: ţesea, cânta, ne povestea şi ne iubea! Orice ieşea din mâna ei, pentru mine şi sora mea era sfânt! Am păstrat fiecare bucăţică de ţesătură, fiecare haină a ei, iile, broboadele, laibărele. Visam la o casă mică, cu pereţii acoperiţi de pânze şi ţesături de-ale dumneaei, puse în rame. Acum, în casa mea există acel perete, în mod real! Mai mult, am început să construiesc şi căsuţa din vis… Când am revenit în sat, am început să adun, pe lângă povestea Mamei Ruţa, poveştile locului, ale oamenilor, esenţa şi stările româneşti din jur, care piereau una câte una, sub ochii mei! Şi rămânea un gol uriaş, ca o dezrădăcinare. Apoi am început să celebrez pânzele bunicii şi ale altor bunici, să le pun în ramă în colecţii povestite prin expoziţii în ţară şi străinătate sau să le aplic pe nişte tricouri speciale. Apoi am luat o căsuţă pe care m-am hotărât s-o transform în Muzeul de Pânze şi Poveşti, unde să îşi găsească locul şi ţesăturile puse în ramă şi atelierul de creaţie şi campaniile noastre de recuperare şi celebrare a pânzei... În cadrul muzeului am început şi ateliere pentru copii, pentru a-i învăţa câte ceva despre esenţa neamului din care se trag. Între timp mi s-a alăturat şi buna mea prietenă Elena Daniela Graur, care acoperă fabulos zona gastronomică. Redescoperim reţete vechi, le reinterpretează şi le celebrează contemporan. În acest sens am demarat o campanie naţională: „Bun Românesc“.Nu am avut niciodată un scop anume, cu atât mai mult o strategie de brand. Lucrurile s-au legat între ele, au evoluat firesc. Toate proiectele sunt croite după chipul şi asemănarea noastră şi ne bucurăm ori de câte ori cineva rezonează cu ele! Poate de aceea uneori uităm să mai gândim că, procentual, suntem destul de puţini încăpăţânaţi care mai credem că lumea se poate schimba dacă fiecare ne vedem de treaba noastră şi devenim mici activişti pentru lucrurile frumoase şi bune în care credem. Cei mai mulţi dintre clienţii noştri sunt din afara României, oameni cu drag şi dor de casă, care vor neapărat să poarte prin lume o bucăţică de pânză şi o vorbă de duh românească. Bătrânelor care lucrează la tricouri uneori nu le vine să creadă şi tind să cred că nici nu înţeleg exact fenomenul. Ele se bucură că după zeci de ani în care nimeni nu mai dădea nici doi bani pe lucrul lor, când totul vine din China la preţuri de nimic, dintr-o dată cineva preţuieşte bucăţica de dantelă făcută cu mâna lor. Pentru mine şi pentru mulţi oameni din jurul meu, redescoperirea tradiţiilor, conservarea, promovarea şi, mai ales, trăirea lor, este un stil de viaţă! Acum traversăm o perioadă bunicică: autenticul românesc, tradiţiile, sunt cool. Închipuiţi-vă cum am fi fără rădăcini... N-am avea pic de sevă şi esenţă! A nu se înţelege greşit: accept evoluţia, confortul, civilizaţia, dar, fără esenţa lor primordială, oricât de învechită e ea, acestea nu au nicio valoare.Larisa Barbu, „Şcoala de dans românesc Larisa şi Marin Barbu“Dansuri populare şi tradiţii autenticeCred că aveam patru-cinci ani când am îmbrăcat pentru prima dată o ie şi am fost tare mândră! Nu pot indica însă în timp momentul exact în care am început să dansez. Îmi amintesc că eram foarte foarte micuţă şi îl vedeam pe tata (Nea’ Marin, pe care îl ştiţi de la emisiunea „Dansez pentru tine“- n.r.) dansând şi mă băgam printre picioarele lui. Sau, uneori, mă lua el de mânuţe şi mă învârtea. Era o adevărată plăcere pentru mine sau, mai bine zis, cea mai frumoasă joacă! Adevăratul început în materie de dans a fost la şapte ani, la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Tata nu a fost de acord să dansez, pentru că tocmai întrerupsesem cursurile de vioară şi era supărat. Însă am complotat cu mama să mă ducă. Fusesem de câteva ori cu tata, care lucra cu copii de peste 15 ani şi mă îndrăgostisem atât de profesoară, cât şi de mediul de acolo. Până la primul meu spectacol, ce a avut loc după aproximativ 6 luni, el nu a văzut cum dansez, însă apoi a fost tare mândru. Îmi amintesc că peste tot pe unde mergeam, la bunici sau la prieteni, mă lua de mână şi făceam câte un mic spectacol din paşii pe care îi cunoşteam la vremea aceea.Au fost atât de multe momente ce m-au condus pe acest drum… Când eram foarte mică adoram să îl văd pe tata dansând şi mă ambiţionam să cred că atunci când am să cresc am să reuşesc să fac şi eu aceeaşi „magie din picioare“. Încă de când eram la Palatul Copiilor (unde am dansat până la 13 ani), profesoara mă punea să le arăt şi altor copii mai mici paşii de dans. În 2000 tata a înfiinţat un ansamblu de copii şi tineret pe care l-a numit Alunelu (pe care l-am preluat complet la 17 ani), care avea peste 100 de membri la vremea aceea. Atunci când tata nu putea să ajungă, eram nevoită să ţin repetiţia în locul lui, deşi eram doar un copil şi aveam colegi mult mai mari decât mine. Ţin minte că m-am ocupat de prima grupă de copii la vârsta de 13-14 ani, iar o parte din ei îmi sunt astăzi colegi de ansamblu. În 2004, când tata nu a mai avut timp să se ocupe de ansamblu, iar o mare parte a colegilor au plecat (mulţi erau absolvenţi ai liceului de coregrafie şi au mers către operă, operetă, sau au obţinut contracte în alte ţări etc), am decis cu adevărat că asta vreau să fac: să duc mai departe plăcerea dansului popular românesc. Rămăseseră aproximativ douăzeci de copii când mi-am propus să transform totul într-o şcoală! Au trecut mulţi ani de atunci, am rupt multe perechi de pantofi, dar pot spune cu mândrie că mi-au călcat pragul sălii mii de copii şi adulţi cărora am reuşit să le transmit dragostea şi pasiunea mea pentru dansul românesc!Iar de la un an la altul, numărul cursanţilor creşte. În septembrie, cu sprijinul prietenului meu şi al unui cuplu de oameni extraordinari şi mai ales împătimţi ai dansului standard şi popular românesc, Măriuca şi Florin Talpeş, am reuşit să înfiinţăm „Şcoala de dans românesc Larisa şi Marin Barbu“, pentru a putea fi găsiţi cât mai uşor de toţi cei ce iubesc folclorul. Cred cu tărie că un interes mai mare către tradiţie, sau cel puţin către dansul tradiţional, l-a declanşat emisiunea „Dansez pentru tine“, unde, alături de tatăl meu, suntem consultanţii în materie de folclor încă din prima ediţie. Sute de vedete şi concurenţi ne-au trecut prin mână. Iar noi am încercat de fiecare dată să punem în scenă atât dansuri tradiţionale, cât şi momente din viaţa strămoşilor noştri, la care dansul avea o semnificaţie importantă: scosul fetei la joc, jocul cununii de spice, momente de nuntă din diferite zone ale ţării, jocul miresei în bani şi multe altele. Pentru omul de rând, care probabil avea o concepţie greşită asupra dificultăţii de a învăţa să danseze, lucrurile s-au schimbat. Au văzut cum în numai o săptămână, oameni ce nu au avut contact în viaţa lor cu dansul pot nu doar să înveţe, ci şi să performeze pe o scenă, oferind de multe ori un adevărat spectacol. Faptul că s-a ajuns la o uniformizare accentuată a tuturor popoarelor cred că ne-a condus la nevoia de a ne identifica, fie în materie de vestimentaţie - observ cu bucurie fete ce se îmbracă pe stradă cu o ie sau în loc de curea îşi pun un brâu românesc -, fie în materie de hobby: aleg să înveţe să danseze dansul nostru tradiţional. E uimitor să văd că tot mai mulţi adulţi vin la cursurile de dans, pentru a se recrea, pentru a se simţi bine, pentru a uita de stresul cotidian şi a face ceva, aşa cum spun ei: „pentru sufletul lor“. Sper ca în câţiva ani, cât mai puţini, să îmbrăcăm în continuare cu mândrie elemente din portul popular, şi să păstram obiceiurile şi tradiţiile noastre legate de nunţi, botezuri, etc, în defavoarea celor importate de la alţii. Avem o bogăţie a tradiţiilor şi obiceiurilor atât de vastă, încât străinii, cu precădere americanii şi japonezii, o apreciază foarte mult! De 7 ani păstrez o frumoasă colaborare cu Şcoala Japoneză din România, unde an de an copiii învaţă dansuri noi, iar sfârşitul lecţiilor este marcat cu un spectacol pe care părinţii acestora îl apreciază enorm şi ne mărturisesc de multe ori că abia aşteaptă momentul de dans românesc! Pentru mine, pasiunea faţă de folclor este cea mai dragă moştenire, e tare frumos ca fiecare amintire a copilăriei, fie din casa părintească, fie din cea a bunicilor, să îţi fie însoţită de sunetul muzicii populare. În viziunea mea, cred că în 10-15 ani ne vom întoarce mai mult spre autentic, vom căuta să ne identificăm cât mai mult cu ceea ce ne aparţine şi vom învăţa să valorificăm tradiţiile şi obiciurile lăsate de străbuni!Elena Lasconi, corespondent special al emisiunii „Poveştiri adevărate“de la Acasă TV, prezentator al rubricii „Dincolo de povestiri“Nuntă în stil tradiţional românescCând m-a cerut de nevastă, la petrecerea de Revelion 2011-2012, exact aşa „m-am văzut“: îmbrăcată într-o rochie cu motive tradiţionale, într-un loc de poveste, într-un decor cu multă culoare, cu soţul meu, fiica mea şi cu prietenii mei dragi alături. Aşa am simţit. Îmi doream foarte mult să fie o nuntă în aer liber, să fie neapărat proţapi în acest decor şi sarmale la ceaun. Iniţial am căutat în Bucureşti, dar şi în apropiere, pe unde am mai auzit că s-au făcut nunţi. În timp ce mă gândeam la toate astea şi dădeam zeci de telefoane în toate părţile, mi-am adus aminte de Comana. Iar când am trecut pe lângă Casa Comana (mai fusesem o singură dată în zonă), am zis: „Doamne, asta e casa mea!“. Atunci era în construcţie şi am văzut cum lucrau meşterii la ea, cum pictau cu grijă un brâu, sub geamuri. Superb! Parcă mă teleportasem în Toscana sau în sudul Franţei deşi, paradoxal, totul este acolo atât de românesc. Nu văzusem restaurantul, dar am sunat la un număr pe care l-am gasit pe site-ul lor şi m-am hotărât pe loc că acolo va fi nunta noastră. Mi-au spus că îmi pot face meniul după cum le cer, că proţapii sunt specialitatea lor s.a.m.d. Aşa că m-am dus să văd locul. Am notat tot, iar apoi m-am gândit la fiecare detaliu în parte. Aşa se face că am folosit un model tradiţional un pic modernizat (m-au ajutat şi colegii din departamentul Grafică), am căutat o fabrică să imprim modelul pe material, o croitoreasă şi am trecut la treabă. Am făcut traverse pe masă, ştergare de pus pe pereţi. Am făcut steaguri şi fanioane cu simbolul nostru, cu cele două păsări, pe care l-am avut cusut inclusiv pe brâul de la rochie. Acest simbol este unul special. Reprezintă femeia şi bărbatul, fertilitate, dragoste, iar pomul vieţii dintre ei reprezintă legătura noastră (atât individuală, cât şi împreună) cu divinitatea, pentru totdeauna.Cu rochia a fost aşa: mă gândeam numai la Vera (Parlor), pentru că o ştiam de ani de zile şi îmi este foarte dragă. Ştiam că pot să comunic direct şi uşor cu ea, şi mai ales că e pricepută. Iar pentru cusăturile cu mărgele colorate, doar Virginia Linul era în capul meu. Vera a fost super încântată de idee, Virginia la fel, şi a ieşit o superbitate de rochie. Nu mi-o imaginam atât de frumoasă când mă gândeam la ea. Brâul a avut o sumedenie de elemente tradiţionale speciale. În primul rând, central, era cusut cu mărgele roşii simbolul nostru, iar toate celelate animale, păsări şi flori au câte o însemnătate specială în tradiţia noastră. Totul a fost personalizat. Mărturiile au fost din turtă dulce roşie, aranjamentele florale au avut flori de câmp, grâu şi bujori (pentru a sublinia locul- în Comana este rezervaţie de bujor şi ghimpe). Iar toate aranjamentele au fost puse în vârtelniţe, fuse cu fuioare, ulcele pictate absolut superb. Pe toate le-am făcut cadou prietenilor la plecare. Cum Cătălin nu ştie să danseze, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să găsesc un dans în care să dansez mai mult eu. Aşa mi-a venit ideea cu o melodie populară. Iar cea mai potrivită pentru mine este cea care îmi reprezintă rădăcinile: „Haţegana“. Eu m-am născut şi am crescut în Haţeg-Hunedoara şi sunt mândră de rădăcinile mele! Un lucru foarte important este că am subliniat încă din invitaţie ca toţi nuntaşii să fie îmbrăcaţi în straie tradiţionale şi majoritatea aşa a venit. Doamne, a fost superb! Am făcut nunta asta pentru noi, dar foarte tare pentru prietenii noştri, şi asta s-a văzut. Eu aşa iubesc: dacă împărtăşesc. Cu siguranţă o să vorbească despre nunta noastră şi peste 20 de ani!Când eşti mic, nu prea înţelegi care e treaba cu tradiţia, cu rădăcinile tale. Eu m-am născut într-o familie de oameni săraci, care s-au luptat toată viaţa să aibă un trai decent. Sunt singura care am făcut o facultate şi ca să pot să o urmez am muncit încă de la 18 ani. În copilărie, mă duceam cu caprele şi la sapă, la Colectiv (cum se zicea), cu bunicii mei, şi nimeni nu era îmbrăcat în ie. Bunica mea a purtat toată viaţa gumari, care o răneau până la sânge. Am trăit mulţi ani nouă oameni în două camere. Dar simţeam o bucurie şi o dragoste pe care nu am mai regăsit-o nicăieri. Crăciunul avea un farmec aparte. În casa bunicilor mei, acolo unde stăteam, veneau zeci de colindatori care cântau dumnezeieşte. Împărţeam un cârnat, nuci, mere, cu o bucurie pe care nu am văzut-o în ochii nimănui. Când am început şcoala, aveam nevoie de costume populare la fiecare serbare. Mama se descurca de fiecare dată şi îmi făcea rost, cu împrumut, de un costum. Eram aşa de mândră când purtam straiele alea! Nu îmi explic de ce. Poate pentru că erau cusute atât de frumos… Nu înţelegeam eu mare lucru pe atunci. Încet, încet însă am început să mă simt româncă, iar acum mă declar exagerat de româncă. Mă mândresc oriunde în lume cu originea mea şi sunt tare necăjită când cunosc români care trăiesc în SUA, de exemplu, şi care nu vorbesc româneşte cu copiii lor. E trist!Pe mine m-a inspirat cel mai mult iubirea. Mama este o femeie pedantă, dar bunica mea, care are, cred, două clase, este o minune. Parcă toată viaţa ei a citit toţi filozofii lumii şi oricând cred că le-ar putea da o lecţie. Nu vorbeşte niciodată în plus, este bună până în măduva oaselor. Ea nu şi-a permis să-şi cumpere straie tradiţionale şi să se împăuneze, dar mi-a arătat cum e să fii român şi ce valoare are asta. Iar mama... Mama s-a născut artistă, dar viaţa a făcut să muncească un sfert de veac într-un bar. Cântă superb muzică populară. Ştiu că a participat la „Floarea din Gradină“, dar nu au lăsat-o să intre pe scenă pentru că i se vedea burtica – era însărcinată cu mine în luna a şasea. Mă doare sufletul pur şi simplu. Mama m-a învăţat să cânt şi a făcut tot ce a putut să mă îmbrace cu straie tradiţionale la serbările de la şcoală. Cum spuneam, sunt exagerat de mândră că sunt româncă! Apreciez bucuria românilor. Bucuria de a vorbi, de a mânca, de a bea, de a trăi şi, mai ales, de a iubi!Pentru designerul Adrian Oianu folclorul românesc este o inepuizabilă sursă de inspiraţie. A modelat şi reinterpretat modele şi tipare din portul tradiţional şi a creat piese vestimentare pentru mai multe colecţii. Printre acestea, „Ileana Cosânzeana“, „Suflecată pân’ la brâu“ şi „Tricoul românesc“, care s-a constituit ca un brand în sine. Când ţi-ai dat seama că folclorul românesc poate fi o sursă de inspiraţie pentru creaţiile tale?Când eram în America, departe de ţară, acum aproximativ 10 - 12 ani. Am mai spus-o şi în alte contexte, a trebuit să plec la sute de kilometri depărtare ca să îmi redescopăr propriile rădăcini şi să le valorific. De ce crezi că tradiţiile şi obiceiurile româneşti, portul românesc, le atrag pe femei? Pentru că aici avem tradiţie - în purtarea costumului naţional. Am pierdut-o în anii '90, pentru că perioada comunistă ne îmbuibase într-un mod eronat cu „patriotismul“. Apoi, încet-încet o regăsim. Eu preiau elemente, tipare, forme, volume, aplicaţii de ie, le stilizez şi le adaptez într-o manieră contemporană. Este vorba de rădăcinile lor. După ce ia a fost purtată de mama, poate de bunica, străbunica, stră-străbunica, aceasta rămâne cu o încărcătură emoţională şi cu o vibraţie care transcede timpul. Putem vorbi de o revenire către valorile populare? Crezi că e un trend local sau o tendinţă generalizată în lume spre revenirea la autentic, la rădăcini?Fără discuţii că oamenii au devenit mult mai receptivi la reinterpretarea valorilor tradiţionale în designul contemporan, pe plan local. Nu cred că este vorba de trend aici. Mai degrabă se poate pune întrebarea dacă pentru unii designeri această zonă este o bucăţică sau le influenţează un întreg orizont de creaţie. Dacă pentru unii designeri preluarea unor elemente din portul popular local sau din tradiţiile şi obiceiurile populare poate fi o inspiraţie de sezon sau pentru două-trei colectii, pentru mine este un univers nesfârşit, care mi-a influenţat fiecare piesă în parte. Şi aici vorbim de peste 850 de piese de design vândute în ultimii ani. Dacă acum 6 ani clientele noastre deveneau receptive la formele rochiei provenite din volumetriile costumului tradiţional românesc, în următorii ani au fost atrase de tăieturi, detalii de finisaj, imprimeuri (de exemplu covorul bucovinean), texturi. Anul acesta au fost atrase şi s-au bucurat de aplicaţiile de ie vechi de peste 80 de ani, cusute pe fusta românească, tricoul românesc, mantoul sau taiorul românesc. Tricoul românesc s-a constituit ca un brand separat, alăturat brandului Adrian Oianu.Ce fel de femei poartă genul acesta de creaţii? Sunt de diferite vârste şi au profesii şi ocupaţii uneori la poli opuşi una faţă de cealaltă. Însă au un lucru în comun: sunt foarte conştiente de feminitatea lor, pe care o „poartă“ cu mândrie. Care a fost feedbackul după prezentarea colecţiilor? Ce reacţii ai primit? După prezentarea „Suflecată pân' la brau“, un prieten a venit la mine şi mi-a spus: „M-am simţit mândru că sunt român“. Însă cele mai importante rămân reacţiile femeilor care ne poartă designul. Acolo este cea mai mare bucurie şi aceea ne dă sens pentru ceea ce facem şi pentru a merge mai departe.