EXCLUSIV 11 septembrie 2001. Poveștile a patru români, martori ai atacurilor teroriste

11.09.2017, 15:58. Actualizat 11.09.2017, 18:30

Saviana Sănescu: „Când a intrat și al doilea avion s-a rostit pentru prima dată «atentat terorist». Era un fel de paralizie combinată cu spaimă.“

Viața mea la NY a început pe 23 august 2001, când am ajuns acolo cu o bursă Fulbright. Făceam un master în Performance Studies la New York University. Și firește că primul lucru care mi s-a arătat au fost clădirile astea enorme care se vedeau de peste tot. Erau ca un reper. N-am conștientizat eu exact la vremea aia ce era cu ele. Și m-am luat cu facultatea; stăteam la International House, care e Uptown, pe Riversidedrive, un fel de casă foarte mare, veche, pentru profesori și studenții pe masterate din toată lumea. Și mergem zilnic la New York University care era Downtown, lângă World Trade Center. De fapt, Saint Vincent Hospital, unde au fost aduși răniții, era chiar lângă noi. Saint Vincent e pe stradă 14 și noi suntem strada 8, lângă Washington Square. Studenții noștri la medicină au făcut parte din echipe, căci era cel mai apropiat spital. Cursurile începuseră pe 3 septembrie, de-abia începusem să mă acomodez și eu acolo.

„Eu am ajuns la facultate cu ideea că fusese un accident.”

Imagini superbe din noua casă a Elwirei și a lui Mihai Petre. Uite cât de simplu și frumos au amenajat și ce canapea spectaculoasă și-au pus în sufragerie! FOTO

Recomandarea zilei

În dimineața aia, în jur de ora 9, am ieșit din metrou, deja lumea era super agitată: primul avion lovise. Era fum, praf și repede m-am grăbit spre NYU să aflu ce s-a întâmplat, pentru că toată lumea dădea informații foarte ciudate. În primă fază era o degringoladă. Eu am ajuns la facultate cu ideea că fusese un accident. Acolo toți, erau strânși în jurul televizoarelor și vedeai și de pe geam norul, dar la tv era cu detalii, așa că toată lumea făcea naveta de la terasa NYU de la etajul 12, la televizor. Și de-abia atunci, când a intrat și al doilea avion s-a rostit pentru prima dată, cred că la televizor, „atentat terorist.“ Atunci chiar că ne-a luat cu frică, nu știam ce să facem, unii au zis să fugim în Downtown, alții nu, că metrourile sunt și mai periculoase, că au pus bombă și în metrou! Până la urmă toată lumea a stat acolo. Având și colegi arabi, ei chiar erau terorizați, pentru că deja începuse să se discute ideea unui atentat din partea lumii arabe. Atmosfera foarte încărcată, după care am început să vedem cum se aruncau oamenii din clădiri…

„S-a dat indicație să nu luăm metroul și eram blocați acolo, practic.”

Simplu și la obiect. Ce a spus Honorius Prigoană despre Adriana Bahmuțeanu, mama fraților lui și fosta soție a tatălui său

Recomandarea zilei

La un moment dat am coborât și noi să vedem ce se întâmplă pe străzi, dar toți profesorii ne-au sfătuit să stăm grupați, cu colectivul. Dar unii, care știau care că au rude la WTC începuseră să plângă, erau super terorizați…Era un fel de paralizie combinată cu spaimă. Deja se făcuse un cordon și era interzis să ajungi până la Ground Zero. A venit înspre noi un tip în costum, cu servietă, cu cravata atârnată strâmb, alerga și zicea „trebuie să fug, să plec de acolo, doamne dacă intram!“ Ne-a zis că lucra la Deutsche Bank și era îngrijorat că întârziase 15 minute la serviciu. Lumea îi zicea să meargă la spital dar el repeta într-una: „15 minute. Am întârziat un pic și uite ce s-a întâmplat!“ Era în stare de soc.
S-a dat indicație să nu luăm metroul și eram blocați acolo, practic. Se simțea norul de praf. Asta a fost ciudat pentru mine, eu care am fost și la Revoluția Română pe străzi, dintr-o dată aveam sentimente similare. La revoluție eram studentă și fusese un zvon că s-a otrăvit apa. Ne-au zis că norul de praf ar fi otrăvitor și a început panica, că simțeai norul cum venea și ne-au dat măști să ne punem la gură. Era o situație foarte scarry. Și mai ales pentru mine care n-aveam familie și m-am trezit singură în nebunia aia….
Fiecare vrea să se facă util, dar ne-au zis că nu avem ce să facem: decât muncitor la Ground Zero, sau la spital. Pompierii și polițiștii săracii erau chemați, restul erau sfătuiți să stea în casă. Apoi cât de cât s-a mai trezit lumea, s-a făcut apel la studenții la medicină, au început să aducă răniții la spitalul Saint Vincent. Lumea începuse să se ducă să ajute.

„Au fost tot timpul temeri că o să se mai întâmple ceva; toți trăiam în teroare.”

Suspiciunea a început zilele următoare, pentru că a început să circule tot mai mult ideea că atacatorii erau arabi. Și printre colegii mei de la NYU erau foarte mulți. Și sărăcii se simțeau din ce în ce mai rău. Pentru că unul cu turban fusese bătut, nu știau dacă să își mai pună turbanele. Se temeau că vor fi acuzați și aveau un sentiment de rușine, că niște musulmani au făcut așa ceva. La un moment dat, unii au fost luați la întrebări, altora li s-a anulat viza, diverse probleme…
Au fost tot timpul temeri că o să se mai întâmple ceva; toți trăiam în teroare. Apoi a intrat ideea de solidaritate și steagul american a început să fie expus peste tot. După primele momente de șoc, era ideea că am trecut toți prin asta: te simțeai instantaneu New yorker pentru că ai trecut prin momentul ăsta al unui oraș rănit. Asta ne-a dat un sens de aparținere. Steagul era un simbol al faptului că „da, orașul a fost rănit, dar nu ne predăm.“ Atunci când s-a decretat că a fost atac terorist, s-a spus „ok, suntem în război, nu ne lăsăm!“. Sigur, ziarele au titrat că America și-a pierdut inocența. Nu înțelegeau cum se poate întâmpla așa ceva New Yorkului. Dar apoi era un fel de mândrie. Sentimentele de panică s-au transformat fizic în expunerea steagului peste tot. A început acest display de solidaritate.

„Un an de zile am documentat fotografii cu steagul American expus peste tot și pe ideea asta: ce semnificații capătă el după 9.11”

Noi, fiind studenți în Performance Studies, s-a pus problema că trebuie să documentăm așa ceva. Să facem fotografii, să vedem cum reacționează oamenii. Atunci am început să lucrez proiectul „Flag stories, Flag shock, Flag shop, Flag show“: un an de zile am documentat fotografii cu steagul American expus peste tot și pe ideea asta: ce semnificații capătă el după 9.11. Am făcut poze cu steagul în tot felul de ipostaze: de la pălării, la pus în geamurile măcelăriilor, până la cel mai mare flag de pe Fifth Avenue. Am ținut o serie de prezentări și de conferințe cu fotografiile exact pe ideea asta, de la revoluția din București, la NY, cum reacționează oamenii la traume sociale. A plăcut foarte mult, a devenit și teza mea de masterat.
Sentimentul, după ani de zile, este că trebuie să pui accentul pe viață, pe copiii celor care au murit, pe ce fac ei acum, felul în care se construiește amintirea și cum lumea merge mai departe. Manifestările vor fi despre eroismul pompierilor, al doctorilor, dar cu accent pe viață și cum putem construi ceva, nu demola.

Articolul a fost publicat în revista Unica din septembrie 2011.

Foto: Northfoto

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro