Pe 11 septembrie 2001, de la etajul 14 al unuia dintre Turnurile World Trade Center, realitatea arată halucinant. În exclusivitate pentru Unica, patru români, martori ai atacurilor teroriste, și-au povestit amintirile din acea zi.Nicu Benesch: „Am văzut cele mai dure, cele mai profunde imagini, care mi-au rămas în amintiri. Am văzut pe jos bucăți de carne, ca la măcelărie era.“Din România am plecat în ’86, iar în State prin anii ’90. Dintotdeauna am locuit în New Jersey, statul vis-à-vis de New York. Tocmai mă întorsesem din vacanță, fusesem o săptămână în România și o săptămână în Austria. Cu compania mea, Dun & Bradstreet, ne mutasem de două luni în World Trade Center. Lucram la ei din martie, ca șef al departamentului IT. Pe 11 septembrie, din cauza diferenței de fus orar, n-am putut dormi foarte bine, așa că m-am trezit mult mai devreme, m-am suit în mașină și m-am dus la serviciu. Am parcat mașina și am urcat la etajul 14. Ăsta a fost norocul nostru! Tocmai mă duceam să-mi fac o cafea, era 9 dimineața. Am simțit două șocuri, unul după altul, la o distanță de 2-3 secunde. A fost ca un cutremur. Eu am supraviețuit cu mare nocorc cutremurului din ‘77, eram la restaurantul Dunărea din București, care s-a prăbușit.„O secretară s-a ascuns în dulapul de haine, nu vrea să vină cu noi, cu greu am convins-o... ”De atunci și până acum am stat și m-am gândit de ce au fost două șocuri. Inițial m-am gândit că primul a fost când avionul a lovit cu botul și pe urmă când a intrat complet cu motoarele, cu aripile. Dar nu se justifică pentru că la viteza avionului, impactul ar fi fost instantaneu. Nu pot să zic că nu mă gândesc la teoria dacă nu cumva a fost pus explozibil în clădire și detonarea nu a fost bine sincronizată, sau ceva de genul acesta…M-am întors imediat la biroul meu care avea ferestrele spre strada Hudson. M-am uitat în jos și am văzut mașinile blocate, oprite de-a curmezișul străzii. După care m-a uitat pe partea unde a fost lovit și am văzut bucăți cum cad din clădire. I-am luat pe toți colegii și i-am dus jos, pe scări, spre ieșire. O secretară s-a ascuns în dulapul de haine, nu vrea să vină cu noi, cu greu am convins-o... Și am coborât foarte calm, liniștiți. Pe măsură ce coboram, mirosul de arsură, fumul, se intensifica. Mulți au crezut atunci, având experiența atentatului din 1993 de la subsol, că s-a întâmplat același lucru și au urcat, au schimbat direcția. Le-am spus „nu urcați, coborâți!“ Nu i-am mai văzut niciodată pe oamenii ăia.Eu sunt de meserie inginer instalator, asta am făcut în România, și știam că centralele de ventilație ale Turnurilor sunt la nivelul de jos și că tot aerul este aspirat în centrală și refulat apoi de acolo. Deci pentru mine era clar de ce fumul se întețea pe măsură ce coboram. Centrala de ventilație și probabil câteva conducte erau sparte.„M-am întors la grup și atunci am auzit femeile cum țipau, am ridicat și eu ochii și am văzut cum intră și al doilea avion.”Am ieșit primul și încet, încet, în grupuri de către 3-4, i-am scos pe colegi în funcție de cum cădeau obiectele de sus. I-am scos pe toți și apoi am traversat peste autostradă și ne-am dus pe malul râului Hudson, într-o zonă care se numește World Financial Center și de acolo ne uitam. Atunci m-am gândit că a fost un mic avion și pilotul a avut un atac de cord, n-a mai controlat avionul… M-am dus să iau o cameră de filmat de unică folosință, dar magazinul era deja închis. M-am întors la grup și atunci am auzit femeile cum țipau, am ridicat și eu ochii și am văzut cum intră și al doilea avion. În momentul ăla am zis că ori sunt rușii ori e atentat terorist și m-am gândit la alte clădiri de importanță din sudul NY, cum ar fi Nasdaq-ul, Wall- Street-ul… Le-am spus tuturor să se ducă înspre Nord, pentru că mă gândeam că Sudul ar putea fi o țintă.Eu m-am întors la Turnuri pentru că vream să-mi iau mașina: aveam nevoie de ceva ca să să ies din zona aia. Atunci am văzut cele mai dure, cele mai profunde imagini care mi-au rămas în amintiri. Am văzut pe jos bucăți de carne, ca la măcelărie era. Și de asemema o roată de la avion înfiptă într-o fereastră. Era ca într-un film de Hitchcock. Pe urmă m-am apropiat mai mult și am văzut o piesă de avion pe care am luat-o de jos. Nu știu de ce am avut reacția asta: am mirosit-o. Mirosea a vaselină și era vopsită în culoarea acea maro, crem a avioanelor rusești. Tocmai de asta mă tot gândeam că o fi fost un avion rusesc. Și a venit un domn care mi-a spus să pun o jos - că e probă. Era cineva de la CIA. I-am zis că dacă o va folosi ca probă să mă lase măcar să șterg amprentele. Am luat o bucată de hârtie, am șters-o, am pus-o jos și m-am îndreptat spre clădiri .„Imaginea cea mai puternică atunci a fost când m-am uitat spre turnuri și am văzut oameni cum se aruncau de la geam.”Și acum când mă gândesc mi se face pielea… Mă gândeam că și ei știau unde merg, care e deznodământul, dar au preferat un alt mod. Era clar că n-au cum să supraviețuiască… M-am îndreptat spre parking, unde valetul mi-a zis să-i plătesc tichetul. Și mi-a dat tichetul pe care îl am am și acum, cu ora: 9 și 18 minute. Mi-a adus mașina și ieșind, totul era blocat de mașini de poliție puse de-a curmezișul. Atunci m-am suit pe trotuar și am continuat încet, încet să înaintez și am ajuns foarte aproape de turnuri, pe Broadway Street. Am înaintat încă un pic, într-un trafic foarte greu , am încercat să sun de pe mobil și n-am reușit, apoi mașina s-a umplut de praf, era total acoperită. Primul turn se prăbușise. M-am dus în Nord, în New Jersey, la sediul central al companiei, crezând că acolo se vor forma echipe. Am zis să fiu acolo ca să ajut, dar am găsit televizoarele deschise și cam atât, nu mai era picior de om. M-am întors acasă. O zi am stat și m-a uitat la televizor, am reușit să iau legătura cu prietenii din România să le spun că sunt întreg. În ziua următoare m-am dus înapoi, mi-am zis că nu pot să stau cu mâinile în sân; m-am oferit voluntar alături de pompieri și de toți ceilalți.„N-am pierdut pe nimeni, niciun coleg. După aceea m-au felicitat, mi-au dat o stea că am scos pe toată lumea și că noi, Dun & Bradstreet, n-am pierdut pe nimeni.”New -yorkezii au fost foarte uniți și puși pe salvare. N-am simțit nimic de răzbunare, prima reacție era de voluntarizare. Erau cozi imense la centrele de voluntariat și nu mai primeau, pentru că erau deja prea mulți. Asta a fost ceea ce am simțit, că toate lumea vrea să ajute. Foarte mulți băgători de seamă, probabil că și eu eram în plus, acolo.N-am pierdut pe nimeni, niciun coleg. După aceea m-au felicitat, mi-au dat o stea că am scos pe toată lumea și că noi, Dun & Bradstreet, n-am pierdut pe nimeni.Se vorbește acum la NY despre atentate, se pregătesc să comemoreze. Noi, supraviețuitorii, n-am fost invitați. Oamenii sunt puțini necăjiți din cauza asta, că au fost invitați numai familiile celor care nu mai sunt. Atentatele n-au avut prea mare impact asupra mea. Am continuat să lucrez la sediul central al companiei. După 4-5 zile, compania ne-a adunat pe toți și ne-a făcut o conferință condusă de un psiholog. Ne-am reîntâlnit toți colegii, ne-am îmbrățișat și stăteam și mă uitam la unul dintre colegii mei mai apropiați și îl întrebam: „Măi, tu ai ceva?“ Pentru mine n-a fost nicio traumă, dar e adevărat că eu am mai avut experiență cu câteva momente dificile: cutremurul și am mai supraviețuit unui atentat în Algeria.Ana Birchall: „Soțul meu a crezut timp de trei zile că sunt moartă, pentru că trei zile noi n-am putut să vorbim la telefon.“Eu aveam o colaborarea cu o firmă de avocatură, dar eram pe ultima sută cu doctoratul meu. Andruțu s-a născut pe 29 mai 2001 și în perioada aia aveam apartamentul închiriat din New Haven, mama locuia încă cu noi atunci. Mă duceam cu trenul până în New York, în Grand Central, doar la întâlnirile absolut obligatorii, în rest lucram de pe calculator, de-acasă. Eu pe 11 septembrie, mă întâlneam cu un client la ora nouă, în Turnul Geamăn numărul doi, la etajul 42. În dimineața respectivă, Andruțul, de pe la 5 dimineața urla, plângea non-stop. Non-stop! Eu trebuia să plec pe la 7. Am sunat-o imediat pe doamna cu care trebuia să mă întâlnesc să amânăm întâlnirea până la 12, că nu-mi linișteam copilul. Lucru inexplicabil pentru că apoi a venit medicul și nu avea nimic. Deci mi-am amânat întâlnirea până la 12 și îmi propusesem să plec cu trenul de ora 9.Martin era atunci în România, în zona Brașovului. Greșeala mea a fost că nu l-am sunat să-i spun că n-am mai plecat la întâlnire, că am amânat-o. Trei zile el a crezut că sunt moartă, pentru că trei zile noi n-am putut să vorbim la telefon.„Eram în stație, pe platformă, cu biletul în mână când s-a anunțat că nu mai merge niciun tren.”Toată lumea spunea „hijack“. Îmi aduc aminte de biletul ăla albastru de tren, eram cu el în mână.... Au anunțat doar că nu mai merge nimic către NY și că cel mai bine e să plecăm.M-am întors frumos acasă și o văd pe mama înlemnită, că se uita la tv: al doilea turn fusese lovit. Atunci am pus mâna imediat pe telefon să-l anunț pe Martin, că mi-am dat seama că el o să se panicheze. Și cred că am înnebunit cu telefonul ăla; nu auzeam decât: „all circuits are busy.“ Se întrerupsese orice conexiune din America către Europa. Nici mailuri n-am putut să trimit. Și el suna non-stop. El a fost convins că am murit, pentru că știa exact clădirea aia, acolo a lucrat. La primul atentat, în ‘93, Martin era în clădire. Noi am pierdut câțiva prieteni și în primul atentat și acum. Eu l-am prins la telefon, noaptea târziu. Mă punea să-i repet non stop că sunt eu, nu-i venea să creadă….„Ceea ce pe mine m-a șocat în mod plăcut a fost determinarea americanilor de a se ridica.”Cu sentimentul ăla de mândrie națională și patriotism, dar nu fals. Și solidaritaea umană, în care fiecare îl ajuta pe fiecare. Nu sunt povești. Majoritatea oamenilor care merg în Manhattan merg acolo ca să facă bani, să-și avanseze cariera. If you make it in NY, you make it anywhere. E adevărat că e o foarte mare competiție acolo, dar pe meritocrație. Însă toată lumea era solidară în momentul ăla, întreba cu sinceritate dacă ai nevoie de ceva. Firmele de avocatură, dar și alte firme, și-au oferit provizoriu birourile celor care avuseseră sediul în WTC. Lumea a uitat de concurența aia acerbă clasică Wall-Streetului. S-a demitizat ideea asta că WS e doar o junglă, unde nimănui nu-i pasă de celălalt.Noi prin noiembrie ne-am mutat la NY și am prins acolo Crăciunul 2001. Pe străzi se simțea mirosul ăla de învingător. Genul ăla „pe aici nu se trece. Suntem răniți acum, dar o să ne ridicăm, suntem puternici.“ Toată atmosfera în oraș era așa. Era și foarte multă poliție, lucru care tehnic trebuia să mă liniștească, mai mult mă stresa. Crăciunul ăla a fost cel mai stresant din viața mea. Dar oamenii erau calmi. Cred că NY a vrut să dea un exemplu foarte pozitiv. A reînviat sentimentul ăla de patriotism pe care ei mereu l-au avut și-l cultivă sănătos. Americanii s-au întors la simbolurile lor, care înseamnă ceva pentru ei. Steagul era arborat peste tot și sentimentul ăsta de pioșenie fată instituții, față de pompieri. Cum trecea pe stradă un pompier, toată lumea îl saluta cu respect. Evenimentul ăsta a arătat și o latură umană a NY. În octombrie, noiembrie, orașul începuse să revină la viață. Sigur, hai să definim normalul: niciodată orașul ăla n-o să mai revină la normal!Toată lumea în perioada aia și-a făcut provizii de mâncare. Dar au fost respectuoși. Dacă s-a spus nu cumpăra 15 baxuri de apă numai pentru tine, lumea a respectat. Panica asta cu alimentele a existat, chiar și în New Haven sau în Washington, pentru că zilele alea nimeni nu știa care va fi continuarea. Crăciunul a fost definitoriu pentru că se așteptau să fie un alt atac în metrou. Cred că cei din administrație au fost șocați de cât de ușor a fost să instrumenteze un asemenea atac. Și supărarea americanilor a fost că unii dintre piloți au fost educați acolo, pe banii lor.„Experiența asta m-a marcat foarte tare. A fost un exemplu pentru mine în luptele pe care le-am avut. Ăsta a fost destinul meu, a fost într-adevăr o cumpănă.”Dar să vezi de unde au luat teroriștii ideea: s-au inspirat din timpul primului proces, din 93. Judecătorul White a investigat atentatele de atunci. Avocatul teroriștilor a demonstrat atunci, tehnic, cu experți, că la încărcătura pe care au avut-o și la cum au plasat-o, era imposibil ca ei să dărâme toată clădirea. Dacă se dovedea că au pus în pericol toată clădirea, s-o demoleze, era o altă încadrare juridică și mai mulți ani de închisoare. Iar avocatul a spus că foarte puținele variante prin care WTC poate fi distrus complet ar fi să intri cu un avion în clădire, la mijloc… Este probă în primul dosar!Experiența asta m-a marcat foarte tare. A fost un exemplu pentru mine în luptele pe care le-am avut. Ăsta a fost destinul meu, a fost într-adevăr o cumpănă. Martin s-a ales cu câteva fire de păr alb, dar după aceea să trăiești toată atmosfera aia e ceva care nu are cum să nu-și pună amprenta asupra ta. Să te învețe că viața e importantă și că se pot întâmpla lucruri la care nici nu te gândești. Turnurile alea cum s-au dus în câteva minute, oamenii care se aruncau de la ferestre… E o priveliște care lasă urme. Dar și la nivel uman, să vezi cum au fost îngenunchiați, dar cum s-au ridicat extrem de repede, fără populism din ăsta ieftin. ~sta e un aspect psihologic extrem de important.Andrei Floroiu: „Mi-a întărit ideea că trebuie să fii sigur că trăiești și ziua de azi, nu știi niciodată cum va fi mâine, sau dacă va fi!“Eu tocmai mă mutasem în NY pe 1 septembrie. Pe 11 eram în Queens, unde stăteam la un prieten în timp ce-mi căutam apartament, că începeam un job nou în NY pe 1 octombrie, la McKinsey, cea mai mare firma de management consulting din lume. După 11 Septembrie, n-au mers nici telefoanele o perioadă! Și impactul a fost atât de mare că parcă totul se oprise.Ceea ce m-a impresionat cel mai tare: oamenii care au murit. Aveau vise și planuri de viitor, ca noi toți. Și deodată, it's all over! Mie asta mi-a întărit ideea că trebuie să fii sigur că traiești și ziua de azi, nu știi niciodată cum va fi mâine, sau dacă va fi!După ziua aia, eram la etajul 17 într-un zgârie nori din mid-town Manhattan. Un moment pe care mi-l amintesc și acum: în holul somptuos de la intrare, vineri la prânz, cânta un pianist la pianul de acolo. Înăuntru era calm. Afară, sfârșitul lumii. |mi aducea aminte de cum îmi povestea bunicul de ultimele momente ale Titanicului, povestite de cineva dintr-o barcă de salvare, cu orchestra care cânta încă….„Trei luni de zile nici nu m-am dus la birou, că nu era de muncă.”Mama îmi zicea: „hmmm ești sigur că nu e ceva ce nu ne spui?" Credea că am fost dat afară, nu înțelegea cum în America poți să fii plătit și să nu mergi la serviciu. Partea cea mai interesantă e reacția tinerilor: ca și cum venea sfârșitul lumii, așa că hai să ne distrăm! A urmat cea mai mișto perioadă de când sunt eu în NY, s-a petrecut ca la balamuc, cel putin un an; lumea se distra like there's no tomorrow. Iar eu, nemergând la birou, ieșeam cam 5 zile pe săptămâna. Deci Rai! Probabil, ca reacție, lumea a zis: „OK, hai să traim clipa, că mâine și așa arată foarte rău... “În lumea reală însă, lucrurile erau triste. Media, politicienii au zis că NY e terminat. Oamenii erau dați afară pe capete. NY-ul fiind foarte scump, mulți erau nevoiți să plece din oraș. La mine în clădire începuseră să fie enorm de multe apartamente goale, cred că 15-20%. În Tribeca, în vecinătatea Gemenilor, orașul dădea susbsidies de 30% pentru cei care închiriau acolo, ca să atragă lumea. Toți vorbeau că băncile se vor muta din Manhattan. La mine la serviciu, după primele 6 luni, la primul proiect am schimbat trei manageri... Au fost dați afară. Era o atmosferă super tensionată, îți imaginezi.„Câțiva ani mai încolo, lumea nu s-a terminat.”Mai mult, pendulul s-a dus în extrema cealaltă: Tribeca a devenit una dintre cele mai scumpe zone din US. Băncile de pe Wall-Street nu numai că nu s-au mutat, dar au angajat masiv și business-ul lor ca și toată economia au explodat. Iar după un an, a început cea mai mare creștere economică a NY-ului din istoria recentă, care a durat șapte ani. Manhattan-ul s-a scumpit atât de mult încât mulți artiști, o componentă esențială a Manhattan-ului, s-au restabilit in Brooklyn din cauza costurilor. Așa că Manhattan-ul și-a pierdut ceva din farmec...În NY acum nu știu…Cred că 11 septembrie nu este prioritate pentru majoritatea.. Oamenii uită, merg mai departe. Plus că NY este un oras foarte tranzitoriu... mulți nu erau aici atunci. Cei mai mulți se focusează pe problemele de astăzi, pe ieșirea din recesiune etc. Trăim într-o altă America acum ... dar de fiecare dată când mergi la aeroport îți amintești de asta.Saviana Sănescu: „Când a intrat și al doilea avion s-a rostit pentru prima dată «atentat terorist». Era un fel de paralizie combinată cu spaimă.“Viața mea la NY a început pe 23 august 2001, când am ajuns acolo cu o bursă Fulbright. Făceam un master în Performance Studies la New York University. Și firește că primul lucru care mi s-a arătat au fost clădirile astea enorme care se vedeau de peste tot. Erau ca un reper. N-am conștientizat eu exact la vremea aia ce era cu ele. Și m-am luat cu facultatea; stăteam la International House, care e Uptown, pe Riversidedrive, un fel de casă foarte mare, veche, pentru profesori și studenții pe masterate din toată lumea. Și mergem zilnic la New York University care era Downtown, lângă World Trade Center. De fapt, Saint Vincent Hospital, unde au fost aduși răniții, era chiar lângă noi. Saint Vincent e pe stradă 14 și noi suntem strada 8, lângă Washington Square. Studenții noștri la medicină au făcut parte din echipe, căci era cel mai apropiat spital. Cursurile începuseră pe 3 septembrie, de-abia începusem să mă acomodez și eu acolo.„Eu am ajuns la facultate cu ideea că fusese un accident.”În dimineața aia, în jur de ora 9, am ieșit din metrou, deja lumea era super agitată: primul avion lovise. Era fum, praf și repede m-am grăbit spre NYU să aflu ce s-a întâmplat, pentru că toată lumea dădea informații foarte ciudate. În primă fază era o degringoladă. Eu am ajuns la facultate cu ideea că fusese un accident. Acolo toți, erau strânși în jurul televizoarelor și vedeai și de pe geam norul, dar la tv era cu detalii, așa că toată lumea făcea naveta de la terasa NYU de la etajul 12, la televizor. Și de-abia atunci, când a intrat și al doilea avion s-a rostit pentru prima dată, cred că la televizor, „atentat terorist.“ Atunci chiar că ne-a luat cu frică, nu știam ce să facem, unii au zis să fugim în Downtown, alții nu, că metrourile sunt și mai periculoase, că au pus bombă și în metrou! Până la urmă toată lumea a stat acolo. Având și colegi arabi, ei chiar erau terorizați, pentru că deja începuse să se discute ideea unui atentat din partea lumii arabe. Atmosfera foarte încărcată, după care am început să vedem cum se aruncau oamenii din clădiri…„S-a dat indicație să nu luăm metroul și eram blocați acolo, practic.”La un moment dat am coborât și noi să vedem ce se întâmplă pe străzi, dar toți profesorii ne-au sfătuit să stăm grupați, cu colectivul. Dar unii, care știau care că au rude la WTC începuseră să plângă, erau super terorizați…Era un fel de paralizie combinată cu spaimă. Deja se făcuse un cordon și era interzis să ajungi până la Ground Zero. A venit înspre noi un tip în costum, cu servietă, cu cravata atârnată strâmb, alerga și zicea „trebuie să fug, să plec de acolo, doamne dacă intram!“ Ne-a zis că lucra la Deutsche Bank și era îngrijorat că întârziase 15 minute la serviciu. Lumea îi zicea să meargă la spital dar el repeta într-una: „15 minute. Am întârziat un pic și uite ce s-a întâmplat!“ Era în stare de soc.S-a dat indicație să nu luăm metroul și eram blocați acolo, practic. Se simțea norul de praf. Asta a fost ciudat pentru mine, eu care am fost și la Revoluția Română pe străzi, dintr-o dată aveam sentimente similare. La revoluție eram studentă și fusese un zvon că s-a otrăvit apa. Ne-au zis că norul de praf ar fi otrăvitor și a început panica, că simțeai norul cum venea și ne-au dat măști să ne punem la gură. Era o situație foarte scarry. Și mai ales pentru mine care n-aveam familie și m-am trezit singură în nebunia aia….Fiecare vrea să se facă util, dar ne-au zis că nu avem ce să facem: decât muncitor la Ground Zero, sau la spital. Pompierii și polițiștii săracii erau chemați, restul erau sfătuiți să stea în casă. Apoi cât de cât s-a mai trezit lumea, s-a făcut apel la studenții la medicină, au început să aducă răniții la spitalul Saint Vincent. Lumea începuse să se ducă să ajute.„Au fost tot timpul temeri că o să se mai întâmple ceva; toți trăiam în teroare.”Suspiciunea a început zilele următoare, pentru că a început să circule tot mai mult ideea că atacatorii erau arabi. Și printre colegii mei de la NYU erau foarte mulți. Și sărăcii se simțeau din ce în ce mai rău. Pentru că unul cu turban fusese bătut, nu știau dacă să își mai pună turbanele. Se temeau că vor fi acuzați și aveau un sentiment de rușine, că niște musulmani au făcut așa ceva. La un moment dat, unii au fost luați la întrebări, altora li s-a anulat viza, diverse probleme…Au fost tot timpul temeri că o să se mai întâmple ceva; toți trăiam în teroare. Apoi a intrat ideea de solidaritate și steagul american a început să fie expus peste tot. După primele momente de șoc, era ideea că am trecut toți prin asta: te simțeai instantaneu New yorker pentru că ai trecut prin momentul ăsta al unui oraș rănit. Asta ne-a dat un sens de aparținere. Steagul era un simbol al faptului că „da, orașul a fost rănit, dar nu ne predăm.“ Atunci când s-a decretat că a fost atac terorist, s-a spus „ok, suntem în război, nu ne lăsăm!“. Sigur, ziarele au titrat că America și-a pierdut inocența. Nu înțelegeau cum se poate întâmpla așa ceva New Yorkului. Dar apoi era un fel de mândrie. Sentimentele de panică s-au transformat fizic în expunerea steagului peste tot. A început acest display de solidaritate.„Un an de zile am documentat fotografii cu steagul American expus peste tot și pe ideea asta: ce semnificații capătă el după 9.11”Noi, fiind studenți în Performance Studies, s-a pus problema că trebuie să documentăm așa ceva. Să facem fotografii, să vedem cum reacționează oamenii. Atunci am început să lucrez proiectul „Flag stories, Flag shock, Flag shop, Flag show“: un an de zile am documentat fotografii cu steagul American expus peste tot și pe ideea asta: ce semnificații capătă el după 9.11. Am făcut poze cu steagul în tot felul de ipostaze: de la pălării, la pus în geamurile măcelăriilor, până la cel mai mare flag de pe Fifth Avenue. Am ținut o serie de prezentări și de conferințe cu fotografiile exact pe ideea asta, de la revoluția din București, la NY, cum reacționează oamenii la traume sociale. A plăcut foarte mult, a devenit și teza mea de masterat.Sentimentul, după ani de zile, este că trebuie să pui accentul pe viață, pe copiii celor care au murit, pe ce fac ei acum, felul în care se construiește amintirea și cum lumea merge mai departe. Manifestările vor fi despre eroismul pompierilor, al doctorilor, dar cu accent pe viață și cum putem construi ceva, nu demola.Articolul a fost publicat în revista Unica din septembrie 2011.Foto: Northfoto