Carla mi-a sărit în brațe spunând că nu mai face, că îi pare rău. Am ținut-o în brațe câteva minute până s-a liniștit. M-am simțit groaznic. Cum am putut să o fac să creadă că lampa aia e mai importanta ca ea?
I-am spus că îmi cer iertare, oamenii sunt mai importanți ca lămpile și că mă bucur că nu s-a tăiat.
Din fericire, incidentul cu lampa nu a traumatizat-o pe fiica mea, dar m-a învățat că mai bine îmi țin gura decât să spun lucruri la mânie, lucruri care rănesc.
Când au devenit adolescenți, am repetat tehnica mamei. Mi-am ținut gura și copiii au venit la mine. Când mi-am ținut gura, am început să îi aud povestind despre fricile, despre mânia lor. Admiteau singuri că au greșit și că regrete, fără ca eu să le țin o lecție. Știau că, deși au greșit, mama o să-i iubească oricum. În aceste situații, nu mai ne băteam capul cu motivul pentru care am ajuns în aceea situație, ci ne gândeam cum să rezolvăm situația creată.
Acum, copiii meu sunt mari, fiecare la casa lui. Fiul cel mic m-a sunat într-o seară spunându-mi că a făcut o prostie. L-am chemat acasă să vorbim.
L-am ascultat cam o oră. Am înghițit în sec, în timp ce el îmi povestea ce s-a întâmplat. M-am ridicat să-l iau în brațe. Îmbrățișarea lui a a fost așa puternică, credeam că o să mă sufoce.