V-ați întrebat cum am ajuns să lucrăm exact 8 ore pe zi? Cum am ajuns la acest număr? De ce muncim 8 ore pe zi?
În timpul Revoluției Industriale, companiile încercau să fructifice toate resursele fabricilor, așa că aceastea funcționau la capacitate maximă, de la răsărit până la apus.
Salariile erau extrem de mici, așa că muncitorii lucrau zi-lumină, uneori trimițându-și copiii la muncă, în loc să-i trimită la școală. Pe atunci nu existau sindicate care să reprezinte drepturile muncitorilor, așa că aceștia lucrau în condiții oribile. Cei mai mulți lucrau 10 – 18 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Lucrurile s-au schimbat de abia în secolul 19.
Prima persoană care a cerut ca muncitorii să lucreze 8 ore pe zi a fost Robert Owen, unul dintre fondatorii socialismului. Owen credea că ziua de lucru trebuie împărțită în 3 părți, pentru ca muncitorul să primească timp egal pentru el, pentru muncă și pentru somn. În 1817, a apărut fraza “8 ore pentru muncă, 8 ore pentru recreere, 8 ore pentru somn”. Din păcate, ideea nu a prins.
Condițiile de muncă pentru muncitori au fost îmbunătățite cu timpul. De exemplu, în 1847 s-a stipulat că femeile și copiii puteau munci 10 ore pe zi, 60 de ore pe săptămână.
În 1884, Thomas Mann, membru al Federației Social Democratice a reluat tema celor opt ore pe zi. De abia după diverse greve ale muncitorilor atât în Marea Britanie cât și în Statele Unite, fabricile au început să simtă presiunea introducerii celor 8 ore de muncă.
Pe 1 mai 1886, 350.000 de muncitori au părăsit locul de muncă pentru a-și cere dreptul la cele 8 ore de muncă.
Printre primele fabrici care a preluat ideea de 8 ore de muncă pe zi a fost Ford Motor Company în 1914, care a și dublat salariile muncitorilor săi. Spre surprinderea tuturor, productivitatea a crescut după luarea acestei măsuri, dublând profitul fabricii în doi ani.
Numeroase fabrici au preluat ideea lui Ford și ziua de opt ore a deveni un standard. Astfel, în 1937 muncitorii puteau lucra maxim 44 de ore pe săptămână, dar obligatoriu 40.