Pentru cine n-a făcut niciodată teren antropologic, Dragobetele este un fel de Cupidon în iţari care activează în mediul rural ca substitut al sfântului importat la oraş din America.
Dacă ţi-au plăcut „Legendele Olimpului” şi „Stăpânul Inelelor”, îţi va plăcea şi povestea lui Dragobete, fiul babei Dochia, cel cu multe nume.
Dragobete este un erou fantastic din poveştile dacilor, care se luptă cu demonii frigului şi ai întunericului. În epoca modernă, satele din România îl sărăbătoresc ca pe un flăcău neastâmpărat care aduce primăvara, rodul animalelor, şi plantelor şi belşugul oamenilor.
Mai târziu, pe vremea ocupaţiei romane, Dragobetele era asimilat semizeilor, cu rol de peţitor şi naş al animalelor. În ziua de 24 februarie, ursul iese din hibernare, iar păsările îşi găsesc perechi şi încep să îşi clădească cuiburile. şi, pentru că păsările sunt simbolul reînnoirii şi venirii primăverii, Dragobetele a început să fi asociat cu iubirea.
La ţară, ziua de 24 februarie este o sărbătoare la care participă tot satul. În această zi, bătrânii rostesc zicala „Dragobetele sărută fetele!„, iar despre tinerii care se cunosc în ziua de Dragobete se spune că vor rămâne împreună toată viaţa.
De asemenea, în unele judeţe, cu ocazia Dragobetelui se practică şi „zburătoritul„, care presupune că băieţii aleargă fetele care le sunt dragi prin sat şi, când acestea se lasă prinse, le sărută în văzul întregului sat. Acest gest public marchează începutul unui nou cuplu, cel puţin pe durata unui an, cei doi urmând să decidă în privat cât va dura „relaţia” astfel începută.
Tot bătrânii păstrează legenda conform căreia Dragobetele ia forma unui bărbat frumos care pedepseşte femeile şi fetele pe care le găseşte lucrând în ziua consacrată lui.
În ziua Dragobetelui nu se lucrează, femeile, măritate sau nu, având o singură misiune: să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Este greu să ne imaginăm însă că această tradiţie este prea răspândită, având în vedere că bărbaţii tind să fie posesivi, fie şi când vine vorba de o datină.
Ceea ce caracterizează Dragobetele şi îl face să difere faţă de sfântul Valentin este natura lui de duh nărăvaş care se poate transforma în orice pofteşte şi care leagă şi dezleagă inimile oamenilor după bunul său plac, asemeni lui Cupidon. Sărbătoarea Dragobetelui este una esenţialmente rurală, neschimbată de generaţii şi care poate fi văzută ca o piesă în care întreg satul îşi joacă rolurile.
În mediul urban este ceva mai dificil să păstrezi întocmai obiceiurile de la ţară, dar cum majoritatea dintre noi avem bunici la ţară şi memoria satului nu ne e încă străină, acest lucru este posibil.
Astfel, componenta poznaşă a sărbătorii, ce ţine de iubire, se regăseşte şi la oraş, iar cea ritualică, de reînnoire a naturii sălbatice şi domestice, este specifică doar satului.
Foto: Mediafax