Când mi-am terminat studiile și mi-am găsit serviciu, a venit și vremea ca mama mea să iasă la pensie. Dar nu a vrut. Îi făcea plăcere să meargă la piață în fiecare dimineață cu marfa, pentru că banii obținuți o ajutau să-și cumpere cele necesare de zi cu zi. Îi trimiteam și eu bani, pentru a o ajuta să acopere costurile, însă în încăpățânarea ei, nu îmi accepta banii și mi-i trimitea înapoi. ”Am destui bani, dragul meu”, spunea ea.
După facultate, am urmat cursurile de Master. Am absolvit, am obținut diploma: a fost o bursă oferită de o companie, printr-un program desfășurat în colaborare cu o faimoasă universitate din America. M-am angajat, în sfârșit, în cadrul companiei, pe un salariu bun, și aveam de gând să o iau și pe mama în America, pentru a trăi alături de mine. Dar mama mea nu a vrut să mă deranjeze și mi-a spus: ”Nu sunt obișnuită cu asta”
La bătrânețe, mama s-a îmbolnăvit de cancer și a fost transportată la spital. Chiar dacă locuiam la mii de kilometri distanță și ne despărțea un ocean, m-am întors acasă, să o văd. Stătea întinsă în pat, după o operație grea. Mă privea sfârșită și încerca să îmi zâmbească, deși, din cauza bolii, abia putea să facă asta. Mă uitam la ea și lacrimile îmi șiroiau pe față. Îmi frângea inima, iar mama, cu ultimile puteri, mi-a spus: ”Nu plânge, dragul meu. Nu mă doare nimic”.