Pe plic scria: „Când nu voi mai fi”. L-am deschis.
<Fiule, Dacă citești asta înseamnă că am murit. Îmi pare rău. Știam că asta urma să se întâmple. Nu am vrut să-ți spun, pentru că nu am vrut să te văd plângând. Ei bine, se pare că am reușit. Cred că un muribund are dreptul să fie un pic egoist. După cum vezi, mai am multe să-ți spun. Până la urmă, nu știi chiar totul despre orice. Așa că ți-am scris aceste scrisori, însă nu ai voie să le deschizi decât la momentul potrivit, bine? Asta să fie înțelegerea noastră. Te iubesc. Ai grijă de mama ta. Tu ești bărbatul în casă acum. Cu dragoste, tata. PS: Nu i-am scris nicio scrisoare mamei tale. Ei i-am lăsat mașina>.
Acea cutie devenise cel mai prețios lucru din viața mea. Am rugat-o pe mama să n-o deschidă. Acele scrisori erau ale mele. Și nimeni nu avea dreptul să le citească. Știam pe de rost toate momentele vieții notate pe plicuri. Dar a trecut ceva timp până când le-a venit timpul să se întâmple. Și… am uitat.
Șapte ani mai târziu, când ne-am mutat, nu mai știam unde pusesem cutia. Nu puteam să-mi aduc aminte. De obicei, când nu ne amintim ceva este pentru că nu ne interesează. Dacă ceva se pierde în memorie, nu înseamnă că este pierdut și-n realitate. Doar că nu mai există pentru mintea ta. Este precum măruntul din buzunare.
Și așa s-a întâmplat. Adolescenţa și noul iubit al mamei au accelerat ceea ce tata anticipase cu mult timp înainte. Mama a avut câțiva iubiți, iar eu am înțeles-o de fiecare dată. Nu s-a mai măritat. Nu știu de ce, dar îmi place să cred că tata a fost iubirea vieții ei. Acest iubit însă, era un nenorocit. Mi se părea că se umilește întâlnindu-se cu el. Nu o respecta deloc. Merita ceva mai bun decât un bărbat pe care l-a cunoscut într-un bar.
Mi-aduc și acum aminte de palma pe care am primit-o când am pronunțat cuvântul . Recunosc că o merităm. Mi-am dat însă seama de asta mai târziu. Dar atunci, când încă îmi ardea obrazul de la lovitură, mi-am adus aminte de cutie și de scrisori. Mi-am adus aminte mai ales de una pe care scria: .
Am răscolit camera și am găsit cutia într-o valiză care era pe fundul dulapului.
„Acum cere-i scuze. Nu știu de ce v-ați certat și nici nu știu cine are dreptate. Dar o cunosc pe mama ta. Așa că niște scuze umile sunt modalitatea cea mai bună de a trece peste acest moment. Și mă refer la scuze cerute în genunchi. Este mama ta, băiete. Te iubește mai mult decât orice pe lumea asta. Știi că te-a născut natural pentru că i s-a spus că așa este mai bine pentru tine? Ai văzut vreodată o femeie născând? Ai nevoie de vreo dovadă de iubire mai mare decât asta? Cere-i scuze. Te va ierta. Cu dragoste, tata”.
Tata m-a urmat pe parcursul întregii vieți. Era cu mine, în ciuda faptului că a murit acum mult timp. Cuvintele lui au reușit ceea ce nimeni nu a putut: mi-au dat putere să depășesc numeroase momente grele. m-a emoționat puternic, dar la fel de mult și „După ce devii tată.”