Camino – Drumul care merge prin tine

Pe calea care taie Spania de la est la vest, îşi tocesc pingelele o sută de mii de pelerini anual. Dintre aceştia, 50 sunt români, şi numărul lor e în creştere. Trei femei care au fost acolo povestesc despre magia Drumului.
Santiago de Compostela este un oraş din  Spania, punctul terminus al unui drum de legendă. Catedrala care se află aici se spune că ar adăposti moaştele apostolului Iacob, motiv pentru care pelerini din toată lumea au mers neobosiţi de-a lungul secolelor până aici. Dar cel mai bătătorit este drumul numit simplu „Camino” (Drumul), care traversează Spania de la est la vest, din Pirinei până la Oceanul Atlantic. Traseul trece chiar pe sub Calea Lactee. Energia ei benefică plus scopul religios al călătoriei au făcut ca, în timp, Drumul să capete o reputaţie legendară. Cine merge pe el îşi schimbă viaţa, minunile îl însoţesc atât pe drum, cât şi după, iar la capăt, Sfântul Santiago îi îndeplineşte o dorinţă.
Punctul de plecare este, de regulă, Saint Jean Pied de Port, un oraş în Franţa, la 8 kilometri de graniţa cu Spania. Drumul are circa 800 de kilometri, care se parcurg fie pe jos, fie pe bicicletă – asta dacă vrei să beneficiezi de statutul de pelerin, care îţi dă dreptul să înnoptezi de fiecare dată într-un hostel – refugiu creat special în acest scop. Aici ţi se oferă un pat într-un dormitor comun, unde vei locui împreună cu alţi pelerini, la un preţ care să te ajută să fii atât de mult timp pe drum. Simbolul drumului este scoica, pentru că trupul neînsufleţit al sfântului Iacob a fost găsit pe coasta Spaniei acoperit de scoici, dar şi pentru că forma ei seamănă cu un soare la apus, punct cardinal către care se îndreaptă mereu călătorii.  Mulţi dintre ei au scris despre Camino şi magia lui, cei mai cunoscuţi fiind Paulo Coelho cu al său „Jurnalul unui mag”, dar şi Shriley MacLane şi Luis Bunuel. Cea mai importantă sărbătoare anuală este Festivalul Sfântului Iacob, care are loc pe 25 iulie. Am întâlnit şi noi trei călătoare, ale căror poveşti te vor convinge că merită să te rupi de rutină şi să intri într-o aventură din care cu siguranţă vei ieşi altfel decât erai.

Lupta cu tine însăţi

Nu ţi se schimbă viaţa, ci felul în care te raportezi la ea

Una dintre cele mai puternice surse de fascinaţie pe Camino  povesteşte Cătălina Murariu, 26 ani, marketing manager în publicitate  este aceea că îţi oferă un cadru ideal pentru introspecţie. Astfel, după Camino nu viaţa ta este cea care se schimbă, ci felul în care te raportezi tu la ea. Zilele de mers continuu îţi aduc lupte tăcute cu dificultăţi din exterior – vremea, relieful, lipsa apei în unele zone, dar mai ales cu dificultăţi din interior, din tine – teama, incertitudinea referitoare la nevoile de bază (niciodată nu poţi şti cu precizie unde vei dormi şi ce vei mânca), oboseala, durerile de picioare. Apoi, năvălesc gândurile şi toate acele mari întrebări despre propriul tău destin, toate acelea pe care în viaţa cotidiană le concediezi amânându-le pentru un termen nedefinit.

În momentul în care ai navigat cu fruntea sus pe valuri de gânduri şi de greutăţi apărute pe drum, atunci răsare un soare care-ţi luminează până şi cele mai adânci cotloane sufleteşti. Atunci, pe Camino, te deschizi pentru peisajele de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, pentru satele primitoare şi prieteniile cu oameni din întreaga lume, oameni ca tine, veniţi să înfrunte aceleaşi furtuni. De aceea, la întoarcerea de pe Camino te simţi… întregit. Şi începi să fii armonios ca un instrument bine acordat – mai curajos, mai puţin dispus la compromisuri, mai înţelept. Din acel punct încep să apară şi schimbările exterioare: un nou job, un alt traseu sentimental, un zâmbet constant. Prieteniile se leagă repede pe Camino şi au o savoare similară camaraderiilor de pe front: oameni care simt la fel, care au trecut prin aceleaşi provocări şi care se pot înţelege cu puţine cuvinte.
Aceste prietenii mai au o particularitate: sunt scurte şi nu ştii niciodată când cealaltă persoană va dispărea din viaţa ta. Şi astfel, înveţi despre importanţa de a te bucura de un om atunci şi atât cât este lângă tine, de a-l lăsa să zboare fără regrete şi de a spune ce ai de spus atunci când ai ocazia. De exemplu, Pablo din Australia. Un bărbat frumos, de origine spaniolă, cu şuviţe argintii împletindu-se cu buclele negre. L-am întâlnit o singură dată, am mers alături vreo jumătate de oră şi nu l-am mai văzut după aceea niciodată. Îl pomenesc pentru că m-a învăţat un mod aparte de a lega şireturile, lejer pentru picior, însă ferm în dreptul gleznei, care mi-a îmbunătăţit semnificativ tot restul Camino. Am botezat acel sistem „the Pablo knot (nodul Pablo)” şi l-am arătat tuturor pelerinilor cu probleme la picioare.

O altă întâlnire care m-a marcat a fost aceea cu James şi Marianne, din Marea Britanie. Pentru James, Marianne a fost răspunsul la un pariu cu divinitatea. S-au cunoscut pe Camino. S-au îndrăgostit atât de puternic unul de celălalt şi ambii de Camino, încât trei ani nu au mai putut pleca de acolo. De trei ani, străbăteau Camino înainte şi înapoi. Între timp s-au căsătorit, au doi copii şi au început să construiască un hotel pentru pelerini într-un sat în care nu existase până atunci niciun loc de popas. Şi încă un personaj inedit: Miguel, din Spania. Un bucătar plinuţ, mergând spre vârsta pensionării, a cărui pasiune era Camino şi gătitul. Miguel făcuse Camino de 13 ori când l-am întâlnit. În fiecare seară, peleri-nii care voiau să deguste bucate spaniole de înaltă clasă făceau o chetă pentru a cumpăra diverse ingrediente şi îl lăsau pe Miguel să se desfăşoare în arta aromelor şi a bunei dispoziţii.”