Camino – Drumul care merge prin tine

23.03.2014, 07:46. Actualizat 04.10.2024, 14:58

Curajul de a schimba

Îndrăzneşti să faci lucruri la care înainte nici nu visai

Lucram ca director de marketing într-o companie producătoare şi distribuitoare de bunuri de toate felurile, de la cosmetice la mâncare spune Veronica Drăgoi, 40 de ani. Eram într-o vrie, tot timpul aveam deadline-uri, aveam proiecte, aveam responsa-bilităţi… Pentru mine, Camino era exact ce-mi trebuia. Aveam nevoie de un moment de linişte, în care să fiu singură cu mine şi să nu mă grăbească nimeni în nicio direcţie. Şi din toată chestia asta să se decanteze ceva. Iniţial, ar fi trebuit să plec cu prietena mea, care s-a răzgândit în ultima clipă. Am plecat singură. Mi-am dat demisia, dar aveam o promisiune pentru un job la întoarcere.

Pe drum, într-o primă fază am fost anesteziată, aproape că nu mai aveam simţuri. Nu eram obişnuită să fiu atentă la fiecare fir de iarbă, la fiecare podeţ mişcător de care mă sprijineam. Treptat, toate simţurile mele s-au deschis pe rând. Aşa se face că, atunci când m-am întors şi am scris cartea, am putut să retrăiesc cu acurateţe fiecare moment. N-am avut nevoie să-mi explice nimeni teorii şi filosofii – le-am trăit pe pielea mea. Am plecat cu o dorinţă imensă de a mă înţelege pe mine însămi. Am trăit cu credinţa că, într-un fel sau altul, drumul ăsta o să-mi aducă un soi de împlinire, un soi de cunoaştere aparte a fiinţei mele. Dar cumva drumul m-a transformat înainte de a-l începe. Pentru că entuziasmul şi bucuria pe care le ai când ştii că urmează să faci ceva care-ţi place grozav te schimbă. La plecare, simţeam că-i iubesc pe toţi oamenii din avion! Cartea în care am povestit totul se numeşte „Camino. O călătorie care mi-a schimbat viaţa” – pentru că aşa a fost. După ce m-am întors, am mai lucrat tot ca director de marketing încă patru ani. În acelaşi timp, mi-am scris cartea – noaptea, de la 12 până la 3 – şi am început şi o afacere, un mic hotel pentru tineret. Probabil că n-aş fi făcut-o niciodată dacă n-ar fi fost călătoria. Nu aş fi avut ideea şi mi-ar fi fost frică, pentru că eram singură. Nu ştiu dacă drumul mi-a crescut curajul, dar m-a făcut să mai renunţ la temeri.
Am înţeles unele lucruri, le-am uitat, mi le-am amintit din nou. Pentru că ceea ce descoperi tu însuţi are mai multă putere decât tot ceea ce ai citit vreodată. Nu ştiam cum să mă descurc, nu ştiam nimic despre businessul ăsta. M-au ajutat ai mei: mama, nepoatele mele – fetele verişoarei mele. Cea mică, pe care o cheamă Vera, ca şi pe mine, şi căreia i-am dedicat şi cartea, avea 16 ani pe atunci. Într-o primă fază, cu ea şi cu mama am început. A doua călătorie am făcut-o în 2008. A fost o conjunctură, n-a mai fost aceeaşi experienţă, dar a fost foarte intensă. Am făcut Camino portughez. Am plecat de la Lisabona, tot către Santiago de Compos-tela, dar prima dată am mers de la graniţa cu Franţa către Santiago. Am plecat cu nepoata mea, Vera. Am umblat vreo 6-7 ore pe zi, am mers doar vreo 400 de km erau 600 cu totul. O parte am sărit, traseul de la Lisabona până în Porto nu era aproape deloc marcat.
Ne-am rătăcit în pădure… Pentru mine asta a fost şi provocarea, să văd cum reacţionez când trebuie să fiu responsabilă pentru cineva. Cum m-a transformat Camino? La modul vizibil, am o afacere, am scris o carte, am şi o editură – sunt pe cont propriu. Camino mi-a dat o deschidere mult mai mare, am îndrăznit să fac lucruri la care înainte nici n-aş fi visat.
Un drum al penitenţei

Mi-am învăţat lecţiile, nu mai am de ce să mă întorc acolo

Înainte de a pleca pe drumul acesta, spune Zully Mustafa, de 34 de ani, simţeam că nimic nu mai are rost în viaţa mea, că nimic nu se leagă, deşi aparent o duceam bine şi, cum îmi spuneau unii prieteni, „eram pe val“. Eram însă conştientă că ceva nu e în regulă cu mine, cu scrisul meu, cu percepţiile oamenilor, cu propriile mele aşteptări, cu slujba mea (eram jurnalistă în România), cu subiectele pe care le tratam. Oriîncotro întorceam capul nu mă mai regăseam. Mai era şi foamea de aventură, de necunoscut, pe care nu apucasem să mi-o hrănesc. Mereu era câte altceva de făcut, toţi trăgeau de mine şi nimeni nu ştia, de fapt, cine sunt. Oamenii nu mai aveau timp să discute, ocupaţi să alerge haotic şi să se ciocnească unii de alţii.
N-am vrut să mai trăiesc într-o astfel de lume, nu mai puteam s-o reprezint şi, cu siguranţă, nu mă reprezenta pe mine. Nu aveam vreme să savurez clipele care se întâmplau, ele treceau la grămadă fără să-mi ofere acea senzaţie de împlinire pentru care plecasem de-acasă la 19 ani, cu gândul acela adolescentin că lumea îţi aparţine şi vrei să-i mulţumeşti cumva.

Maurice Munteanu, reacție dură după victoria lui Călin Georgescu. 'Treziți-vă!' Ce mesaj a transmis editorul de modă

Recomandarea zilei

Dintre oamenii pe care i-am întâlnit pe drum, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o un preot de la o mănăstire (un fel de refugiu pentru pelerini) care, în ziua când i-a trecut în nefiinţă cel mai bun prieten, şi-a îngropat durerea şi şi-a făcut datoria de gazdă, a îngenuncheat în faţa noastră, a pelerinilor, ne-a spălat picioarele, cum era obiceiul, şi apoi ni le-a sărutat. Eu aveam o rană destul de serioasă, făcusem în ziua aceea 39 de kilometri pe jos şi sângeram, eram hotărâtă să crăp, dar nu să cedez. Iar la un astfel de gest toate rezistenţele mele s-au topit. Nu era vorba despre rezistenţele din ziua aceea, ci de cele acumulate în ani de zile. Nu ştiu dacă cuvintele mele pot reda momentul, trebuie să atingi gradul acela de oboseală fizică şi psihică, cum eram eu, ca să aibă sens dragostea aceea necondiţionată pe care o căutasem toată viaţa şi pe care n-aş fi întâlnit-o la un preot simplu, într-o mănăstire în care nici măcar n-aş fi intrat dacă nu aş fi fost în ultimul hal de epuizare fizică. Şi nu m-a impresionat atât faptul că un om al lui Dumnezeu a îngenuncheat şi mi-a curăţat rana în tăcere, şi mi-a sărutat-o, cât faptul că a făcut-o în ziua în care prietenul lui trecuse în nefiinţă.

Se spune că pe Camino vei pierde tot ceea ce nu-ţi va mai folosi şi că e bine să ai încredere în ce-ţi scoate Camino în cale. E foarte adevărat. Am pierdut tot ce mă rănea, dar n-am mai suferit prosteşte cum făceam alteori, deja învăţasem că singurul lucru care ne rămâne de făcut este să mergem mai departe. Sunt foarte multe de zis, dar mai ştiu că fiecare călătorie e personală pentru cei care vor într-adevăr să înţeleagă ceva mai mult despre ei. E adevărat şi faptul că atunci când ajungi în Santiago de Compostela, sfântul Santiago îţi îndeplineşte o dorinţă. Depinde însă ce faci mai departe cu ea. Cum ai grijă de ea. Mie mi s-a îndeplinit. Deşi nu am crezut în asta, am luat total în derâdere sfinţii, preoţii, toate temenelele pelerinilor, extazul lor în faţa bisericilor. Mi-am pus o dorinţă la mişto, o dorinţă pe care o credeam imposibilă, fiindcă nu mai credeam în iubire. Şi mi-am zis: „Ia să văd eu cât e de mare sfântul Santiago!“ Şi asta a fost. Următorul bărbat pe care l-am cunoscut a devenit soţul meu.