Primele raze ale soarelui s-au strecurat prin geamul dormitorului și m-au trezit. Înfășurată în pilotă, am mers la bucătărie pentru un pahar de apă. Din hol, am văzut-o pe mamaie în sufragerie, pe un scaun. Părul ei lung și alb strălucea în lumina dimineții. M-a simțit și s-a întors cu fața spre mine.
”Adela, tu ești?”
”Eu, eu!”
”E cinci, ce cauți trează la ora asta? Mergi la culcare!”
”Nu știu, m-am trezit și am venit să beau niște apă. Tu ce faci aici, trează?”
”Eh, mai nimic. Mă uitam la niște poze.”
Am zărit o poză cu tataie. Cred că era o poză de când avea vreo 20 de ani. Era un bărbat bine, așa cum se spunea atunci.
”Mamaie, ce bine arăta tataie. Nu știu dacă te-am întrebat vreodată, dar cum te-ai cunoscut cu tataie?”
Un zâmbet larg i-a apărut pe față. S-a ridicat de pe scaun și s-a așezat pe canapea. M-am așezat și eu lângă ea, înfășurată în pilotă.
”Demult. Cred ca era în patrujdoi. Cred că aveam vreo 15 ani. Lucrurile erau altfel atunci. Eu eram înnebunită după Frank Sinatra, aveam un disc cu el pe care îl ascultam mereu. Mi-l făcuse cadou tata. Țin minte că aveam niște pantofi albaștri pe care îi purtam cu drag în casă și doar la biserică. Erau așa frumoși și nu voiam să-I stric. În fine!”
Mamaie a făcut o pauză, a oftat și a continuat să povestească.
”În vara aia l-am cunoscut pe Petre. Îl văzusem prin cartier, se mutase de curând. Era un băiat bine. Mă gândeam mereu că m-aș bâlbîi în preajma lui, așa că nu vorbeam cu el.”
”Păi, cum v-ați îndrăgostit?” am întrebat curioasă.
”Prin prieteni. Am ieșit să ne plimbăm prin Cișmigiu. Pe atunci nu se făcea ca acum. Totul se desfășura mai încet. Un băiat din grup, nici nu mai știu cum îl chema m-a ținut de mână tot timpul. Am acceptat pentru că și Petre ținea o altă fată de mână. Mă cam supărasem eu atunci, eram cam geloasă. Nu prea m-am distrat eu atunci și am decis să merg acasă. Am refuzat să fiu condusă de băiatul ăla și am plecat singură pe jos. Pe drum, cineva a încercat să mă sperie. Era Petre!”
”Ha, trebuia să-mi dau seama. Așa era mereu tataie.”
”A mers pe lângă mine multă vreme, fără să zică nimic. Dintr-o data, m-a întrebat ce fac. Chestia asta m-a amuzat teribil. Eu eram cam încăpățînată și încă eram supărată, așa că nu i-am răspuns. A așteptat ce a așteptat și a dat semne că pleacă așa că l-am oprit. Eram timidă și naivă. L-am prins de brat și am mers împreună spre casă. M-a dus acasă și a plecat.”
”Păi, mamaie, cum adică a plecat? Nu ți-a zis nici măcar la revedere? Nu te-a pupat nici măcar pe obraz?”
”Da, m-a dat peste cap atunci. Dar, nu știu cum s-a făcut că de fiecare data, de atunci ne nimeream împreună. Parcă o ață invizibilă ne trăgea pe amândoi. Au trecut doi ani și tot nu îi spusesem ce simt pentru el. Totul s-a schimbat când a venit războiul.”
”Ce război, mamaie?”
”Al doilea. L-au recrutat, deși nu avea opșpe ani.”
”Oribil!”
”Daaa, am vrut să-l opresc. Se încăpățânase că vrea să ajute țara, ca vrea să ajungă erou. Când a plecat mi-a lăsat cea mai frumoasă poezie de dragoste. Atunci mi-am dat seama cât de mult îl iubeam.”
”Mamaie, ce frumos!”
”Cât timp a fost plecat la război, eu nici măcar nu am vorbit cu alți băieți. Mai erau câțiva băieți care nu fuseseră recrutați din diverse motive. Eu mă gândeam doar la Petre, zi și noapte. Mă rugam să nu moară, să se întoarcă.”
”Cred că ți-a fost foarte greu.”
”Când au anunțat la radio că războiul s-a terminat eram cea mai fericită. Bărbații au început să se întoarcă acasă. Soți, frați, cumnați, prieteni se întorceau cu toții. Eu încă speram. Au trecut ore, zile, săptămâni, luni și începusem să cred că nu se mai întoarce. Într-o noapte plângeam în camera mea când am auzit câteva pietricele ce mi-au lovit geamul. Era Petre! Doamne, n-am niciodată atât de fericită să-l văd. Era teafăr.
Petre mi-a zis că au fost cei mai lungi doi ani din viața lui, că se gândise la mine tot timpul. Nu știa ce ne rezervă viitorul, dar știa că vrea ca eu să fiu lângă el. Apoi m-a cerut de nevastă”
”Mamaie, ce romantic! ”
”Da, a fost frumos. Ca-n filme. Părinții noștri n-au fost de acord, așa că am fugit lângă București și acolo ne-am luat.
Mi-e dor de el. A trecut un an de când a murit și știu că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Chiar dacă nu mai e pe Pământ, noi suntem inseparabili. Ața aceea nu a dispărut, el e tot în inima mea. ”
Mi-am îmbrățișat bunica. Nu mai era nimic de spus.
Sursa foto: 123rf
Ultima modificare mai 17, 2017 1:35 pm