Alex Tocilescu: „Mie personal România îmi oferă tot ce-mi trebuie”

Unul dintre spectacolele selecționate în Festivalul Național de Teatru din acest an, „Bun de export” (text: Alex Tocilescu, regia: Catinca Drăgănescu), este o poveste despre emigrare, din perspectiva a trei generații.

Textul spectacolului este rezultatul unui proces colaborativ ce a avut ca materie primă aproximativ 100 de povești reale despre migrație colectate pe parcursul a trei luni, conectate și mixate cu autobiografia dramaturgului. Alex Tocilescu este scriitor, lucrează în publicitate și are trei pisici, extrem de populare pe Internet.

Cum e să-ți vezi bucăți din propria viață pe scenă?
De fiecare dată când am văzut spectacolul, m-am gândit că celorlalți oameni din public le-aș putea părea arogant. Pentru că nu e ca și cum aș fi avut o viață despre care altcineva ar fi putut zice vreodată „Ar merita să scriu o piesă despre ea”. N-am comis acte de eroism în război, n-am salvat copii de la înec, n-am câștigat un Campionat Mondial de ceva. E o viață normală, cu bune, cu rele, dar nici relele, nici bunele nu-s din cale afară de senzaționale. Pe de altă parte, cam așa e viața celor mai mulți dintre noi, așa că m-am mai relaxat în privința asta – și m-am obișnuit cu gândul că aș putea părea arogant. Din fericire, oricum nu mi-am dorit niciodată să par modest.

Cât de implicat ai fost în crearea spectacolului, în afară de text? Ai asistat le repetiții, ai lucrat cu regizorul?
Am fost la câteva lecturi, ca să văd unde nu curge textul, unde e, poate, prea literar. După care am făcut mult ping-pong cu Catinca Drăgănescu, regizoarea spectacolului, care mi-a arătat ce nu merge și de ce și m-a ajutat să-l transform într-un text care avea ce să caute pe o scenă. Așa că clar a fost o muncă de echipă.

Râzi la replicile scrise de tine inspirate din propriile experiențe? 
Râd, dacă-s bune. După care mă uit în stânga și-n dreapta să văd dacă mai râd și alții sau dacă toți se uită la mine ca la un nebun.

Tema din Bun de Export este plecarea din țară… Cum te raportezi tu acum la „plecare”, față de adolescență, când ai plecat din România?
Am plecat în 1989, cu două luni înainte de revoluție. Aveam 11 ani și am mers în Germania pentru că taică-meu suferea de o insuficiență renală care în România nu se putea trata, neexistând încă aparate de dializă. Așa că n-a fost o plecare voluntară, pe care să mi-o fi dorit. Probabil că dacă aș fi rămas aici, n-aș fi plecat vreodată. Și nu doar din comoditate – deși sunt un om comod – ci pentru că mie personal România îmi oferă tot ce-mi trebuie. Și nu mă refer la statul român, care nu-mi oferă decât bătăi de cap, ci la oamenii de-aici.

Cu ce ai rămas din cei 20 de ani petrecuți în Germania? De ce te-ai întors și ce ai găsit aici?
Am rămas cu mentalitatea germană, în anumite privințe. Punctualitatea, de exemplu. Dorința de a găsi logică în lucruri (doar că aici multe lucruri n-au logică, de la găurile din asfalt la hârtiile pe care trebuie să le plimbi între instituțiile statului care-s incapabile să și le plimbe singure între ele). M-am întors pentru că nu știam ce să fac acolo și pentru că aveam o vagă idee ce vreau să fac aici. Și am găsit o țară care-i foarte departe și totodată foarte aproape de a deveni funcțională. Lipsește doar puțină bunăvoință – și nu din partea cetățenilor, ci a clasei politice. Am mai găsit și o grămadă, zeci, sute, de oameni extraordinari. Și am găsit o viață socială pe care nu o aveam în Germania – și care a fost, probabil, principalul motiv pentru care m-am întors aici.

3 motive pentru care merită să pleci din România…
Unu: să vezi cum e viața în altă parte. Doi: să vezi cum e să trăiești într-o țară în care nu-i nevoie să-ți pese de politică, pentru că ea e deja făcută în beneficiul tău. Trei: să vezi fotbal bine-jucat.

3 motive pentru care merită să rămâi… 
Oameni, locuri, nostalgie. Mie chiar îmi place Bucureștiul, îl găsesc fermecător (bine, nu mereu, nu peste tot). Acum câțiva ani m-a vizitat un prieten taiwanez pe care l-am plimbat prin oraș și i-am arătat cele mai frumoase locuri. La un moment dat am ajuns la palatul Șuțu și eu îi povesteam puținul pe care-l știam despre el și m-a întrerupt, zicându-mi că e oribil. M-am scandalizat; cum adică să zică că e oribil? E o bijuterie, e superb… și el a zis „tu nu vezi graffiti-urile alea de pe peretele din spate? Unde naiba ai mai văzut așa ceva? E rușinos, zău!”. Așa că poate motivele pentru care merită să rămâi nu sunt neapărat și motive pentru care altcineva ar veni vreodată aici.

3 lucruri pe care le-ai schimba mâine la România, dacă ai deveni președinte (nu de bloc) sau dacă ai primi o baghetă magică…
Aș schimba guvernul și aș opri activitatea tectonică din Vrancea, dacă tot am bagheta magică. Dorința numărul trei aș păstra-o pentru mai târziu, că cine știe ce nevoi mai apar.

În încheiere, nu pot să nu te întreb despre pisici. Ce mai fac pisicile domnului Tocilescu? 
În exact acest moment, Ursula picotește lângă mine pe canapea, Jiri bea apă dintr-o vază și Cici stă pe un pat și se uită în gol.

„Bun de export” se joacă, în cadrul Festivalului Național de Teatru, pe 23 și 24 octombrie, la Point. Programul Festivalului aici