Colega noastră tocmai a publicat o nouă carte, un volum de proză scurtă intitulat ”De zece ori pe buze” (Ed. Curtea Veche). Aşa că ne-am strâns toată redacţia şi am provocat-o ca, de data asta, să fie cea care răspunde la întrebări.
Spune-ne într-o frază despre ce e vorba în noua ta carte.
Sunt 8 povestiri despre copii şi copilărie, despre cum privim lumea cu ochii unui copil, despre bucuriile şi cruzimile vârstei, despre lumi şi personaje imaginare, despre părinţi şi luptele lor.
Cărui public se adresează?
Nu mă gândesc niciodată la un public anume, pentru că oricum cititorii de literatură română contemporană sunt foarte puţini. Să zicem că ei ar fi publicul, dar mi-aş dori tare mult să se extindă. Altfel, într-un registru mai poetic, e o carte pentru toţi cei care au păstrat o oarecare legătură cu copilăria.
Cine ţi-a citit primul manuscrisul?
Unele dintre povestiri au fost citite, în diverse faze, de prieteni. Dar manuscrisul cap-coadă l-a citit scriitorul Răzvan Petrescu; am avut marele noroc să fie şi redactorul cărţii.
Cum şi când scrii? Ziua, noaptea, de mână sau direct pe laptop?
Scriu când pot şi când am timp & linişte. Adică foarte rar. După ce termin toate treburile pentru job, pentru casă, după drumurile cu copiii, după ce plătesc facturile şi după ce spăl toate vasele. Munca de scriitor nu are nimic glam, nu scriu în cafenele pariziene sau în aeroporturi new-yorkeze. Uneori, scriu la mine la ţară şi atunci merge cel mai bine. Scriu numai dimineaţa, neuronii mei nu funcţionează seara prea bine, pot doar să-i plimb la vreo petrecere sau la vreun eveniment cu small talk. Scriu la laptop, dar întotdeauna aştern primele fraze ale unei noi poveşti de mână, într-un caiet studenţesc cu foi dictando.
Personajele tale sunt ficţionale sau au corespondent real?
Cred că aproape orice personaj ficţional îşi trage seva, măcar parţial, dintr-unul real. Gabriel Garcia Marquez explica foarte frumos procesul alchimic de transformare a unui personaj real în ficţiune, amintindu-şi cum o negresă ce întindea rufe i-a inspirat un celebru personaj din romanul ”Un veac de singurătate” – o femeie care se ridică la ceruri. Fără a mă compara în vreun fel cu el, şi eu cred în acest fel de alchimie, prin care topeşti fragmente de realitate în ficţiune. În plus, două dintre personajele principale ale romanului meu de debut, Deadline (Curtea Veche, 2010, 2011) sunt inspirate din două cazuri reale.
Care sunt lucrurile şi/sau situaţiile care te inspiră?
Mă inspiră, dacă pot numi asta inspiraţie, propriile mele gânduri şi obsesii. Dacă aş putea parafraza celebrul citat al lui Nietzsche, aş spune: ”Ce nu mă omoară, mă inspiră”. Nu ştiu exact ce declanşează mecanismul misterios al inspiraţiei: poate fi ceea ce văd pe geam sau ceea ce visez noaptea (am nişte vise extrem de vii şi colorate, pe care le-am transpus de multe ori în scris).
Există vreo carte deja apărută pe care ţi-ar fi plăcut s-o scrii tu? Sau ai vreun titlu în minte pentru o viitoare carte pe care te gândeşti să o scrii?
Se întâmplă să citesc o carte şi să îmi placă atât de tare, încât să am feeling-ul ăsta, că mi-ar fi plăcut să o scriu eu, dar asta nu ţine mult, pentru că fiecare trebuie şă-şi scrie propriile cărţi. Dar o admir foarte tare pe scriitoarea israeliană Zeruya Shalev şi mă simt extrem de apropiată, emoţional şi stilistic, de cărţile ei, pe care profit să le recomand şi cititoarelor noastre. Nu am un titlu în minte pentru viitoarea mea carte, întotdeauna pun titlul la sfârşit şi o fac cu mare greutate şi multe îndoieli.
Ai scris şi poezie sau doar proză?
Din fericire, nu am scris niciodată poezie, asta dacă nu punem la socoteală cele două poezioare pe care le-am trimis prin clasa a şasea la revista Salut. Erau extrem de proaste şi siropoase, slavă Domnului că nu le-au publicat ca să am acum de ce să-mi fie ruşine!
Cât te-au influenţat cei doi prichindei ai tăi în felul în care scrii? Crezi că ţi s-a schimbat discursul literar înainte şi după ce ai devenit mama?
Cred că, fără să-mi dau seama, m-au influenţat enorm. Practic, am început să scriu cu adevărat literatură de abia după ce am născut primul copil. Nu cred că aş fi scris niciodată cărţi pentru copii, dacă nu aş fi fost mamă. Cartea ”Domnişoară Poimâine şi joacă de-a Timpul” a pornit de la poveştile pe care i le spuneam seara fetiţei mele, Clara. Pe la 3-4 ani, îmi punea nişte întrebări despre cum stă treaba cu timpul, ce-i aia mâine sau alaltăieri, aşa că am început să inventez nişte personaje prietenoase care să explice conceptele astea, destul de abstracte, fără să mă gândesc că toate se vor adună într-o carte.
Ţi s-a întâmplat să ai toată cartea în minte, să ia formă cu cap-coadă ? Să ştii cum începi şi cum închei? Am citit că li se întâmplă asta unor autori…
Probabil că acei autori au foarte mult timp la dispoziţie (râde). Eu n-am atâta timp să scriu o carte de două ori, o dată-n minte şi o dată pe hârtie. Nu am mai mult de un început de frază în minte, dar cel mai frumos este drumul: habar n-ai unde te duce începutul ăla de frază, descoperi pe parcurs. E ca şi cum ţi-ai face singur surprize. Unele povestiri din volumul de proză scurtă ”De zece ori pe buze” au fost începute în 2005 şi terminate în 2014. Nu am scris, desigur, nouă ani încontinuu la ele, sunt începute, abandonate, reluate peste câţiva ani, şi tot aşa. Uneori declicul vine mai greu, alteori e fulgerător; nu poţi controla lucrurile astea…
Care e cartea pe care ai vrea s-o scrii, dar nu îndrăzneşti (încă) şi de ce?
Cartea pe care vreau să o scriu este chiar următoarea. Am vrut să o scriu dinainte de ”Deadline”, am şi început-o, de altfel, dar era prea mult pentru mine la vremea respectivă. Există lucruri pentru care nu eşti încă pregătit şi nu prea ai ce altceva de făcut decât să aştepţi. Să acumulezi lucruri şi experienţă – nu mă refer numai la scris în sens tehnic, cât şi la experienţă de viaţă. Un scriitor nu are altceva la dispoziţie decât pe el însuşi.
Ce carte a fost cel mai dificil de scris şi de ce?
Cred că prima carte e întotdeauna cel mai greu de scris. În sensul ca ai mai mult de luptat cu tine însuţi şi cu îndoielile tale. Nu că la următoarele nu ai avea de luptat, dar înveţi mult reuşind să duci la bun sfârşit o carte. În cazul meu, am scris trei cărţi diferite ca gen, un roman, o carte pentru copii şi un volum de proză scurtă, iar acum tare m-aş întoarce la prima dragoste: romanul.
Foto: Barna Nemethi
Ultima modificare iulie 21, 2015 4:47 pm