La finalul lunii noiembrie, a intrat în cinematografe filmul „Castelul Crăiței”, cel de-al treilea lungmetraj regizat de Liviu Mărghidan, filmat exclusiv în mijlocul naturii.
Filmul spune povestea a doi fraţi, care locuiesc în ţări diferite după divorţul părinţilor, şi care se reunesc anual, cu ocazia unei excursii la munte, în România. Vacanţa şi planurile tuturor se schimbă radical în momentul în care cei mici dispar într-o expediţie clandestină către un refugiu montan.
Finalul este și el unul surprinzător, pe măsura imaginilor spectaculoase pe care spectatorii le vor savura pe marele ecran.
Pentru că producția a fost filmată exclusiv în mijlocul naturii, în niște condiții dificile, am vrut să aflăm de la actorul Dragoș Olaru, cel care îl interpretează pe tatăl celor doi copii din film, cum a fost să lucreze la acest proiect.
Dragoș, care au fost provocările acestui rol pentru tine? Ce ți s-a părut cel mai greu?
Primul lucru care îmi vine în minte ține de fizicalitate. Fiind un film realizat exclusiv la munte și pe munte, era nevoie de condiție fizică mai bună. Nu că aș avea-o în mod curent, dar când te găsești în fața urcușului, forța fizică vine și ea. Nu prea ai de ales. Te pregătești mental, îți încordezi mușchii și începi să urci. Acum, eu am avut în spate și un motiv care îmi dă energie: iubirea pentru film. Odată cu rucsacul pe care îl căram, căram cu mine și această pasiune pentru film. De asta, acum, la 3 ani de la filmare, nu pot să zic că a fost neapărat greu. A fost… neobișnuit și special. Și nu numai pentru mine. Pentru toata echipa.
„Castelul Crăiței”, un lungmetraj filmat exclusiv în mijlocul naturii
Ți-a fost frică atunci când filmai scenele acelea în corzi, pe stânci?
Nu, n-am avut niciun fel de frică. Ba dimpotrivă, m-am simțit permanent în siguranță. La filmări, l-am avut mereu lângă mine, atât eu cât și restul echipei, pe unul dintre cei mai buni alpiniști din România – Andrei Gruia – care avea grijă de noi la fiecare pas. Plus băieții de la Salvamont Zărnești, de asemenea, unii dintre cei mai profesioniști din țară. Le mulțumesc tuturor.
Cum a fost să lucrezi cu cei mici? Cu toate că nu aveți prea multe scene împreună, ai învățat ceva de la ei?
A fost greu să lucrez cu Ade și cu Radu (Adela și Radu Mărghidan) dintr-un singur motiv. Sunt extrem de buni. Sunt atât de organici, că te copleșesc. Sper doar că am reușit să mă apropii de organicitatea lor. Îți amintesc mereu cât de liber ar trebui să fii atât în actorie, cât și în viață. Adulții au talentul de a pierde această calitate.
Cum ai reacționat când ai aflat prima oară finalul filmului?
Cred că este un final pe care povestea filmului o cere. Cred că este un final care, în economia filmului, este potrivit și atunci sentimentul este de bucurie că o secvență vine să întregească rațiunea întregului film.
Tu ai putea fi un tată precum Petru, într-o situație precum cea din film? Cât de mult te-ai regăsit în personajul tău?
Nu știu. Eu nu am copii și din pricina asta am lucrat cu imaginarul. Acum, asta mi-e meseria. Ca actor, e obligatoriu să lucrezi și cu imaginarul. Înclin să cred că da, aș putea să mă comport ca Petru, deci mai degrabă m-am regăsit în Petru decât nu.
Tu mergi pe munte, te cațări? Sau experiența a fost cu totul nouă pentru tine?
Eu merg pe munte așa cum merge toată lumea. Trasee bătătorite, marcate, fără să mă aventurez în drumeții neștiute. Pentru că, deși poate părea uneori ușor, muntele e înșelător. Trebuie să-l respecți. Și trebuie să respecți natura în general. Experiența a fost nouă pentru că a intervenit cățăratul. Nu mă cățărasem niciodată și a trebuit să învăț să fac lucrul ăsta și, pe deasupra, să par și profesionist. Ceea ce cred că am reușit.
A fost vreo scenă care nu ți-a plăcut deloc sau ți-a dat bătăi de cap?
Nu, nu a fost nici o secvență care să mă facă să zic că nu are ce să caute în film. Țin la fiecare fotogramă și cred că fiecare cadru, mai ales cele de pe munte, sunt adevărate picturi.
„Este un film cald, sincer și înduioșător„, mărturisește Dragoș Olaru, despre „Castelul Crăiței”
Ai spune despre „Castelul Crăiței” că este mai degrabă un film pentru copii sau un film pentru adulți?
Aș spune că este pentru adulții-copii. Aș spune că, pentru adulți atinge corzi care nu mai vibrează la intensitatea copilăriei sau adolescenței trecute și, în cazul copiilor, atinge corzi care sunt încă vii și care le permite luxul inocenței.
Care a fost atmosfera la filmări, ținând cont că sunt și multe cadre de noapte în film. A fost obositoare sau mai degrabă distractivă această experiență pentru tine?
A fost un sentiment de unitate. O experiență care, la acea vreme, dar și acum, este și rămâne unică pentru mine și cred că pentru toți. Cu atât mai mult cu cât am filmat în vara anului 2020, atunci când izolarea era cuvântul de ordine în toată lumea. Așa că gura aia de aer curat luată timp ce 30 de zile ne-a făcut extrem de bine.
Cât despre secvențele de noapte, sunt ca cele de zi, numai că e noapte. Glumesc. Au fost puțin mai grele, mai ales din punct de vedere tehnic, pentru că nu a fost folosită lumină artificială, dar cred că ne-am descurcat.
De ce ar trebui să meargă oamenii la cinema să vadă „Castelul Crăiței”?
Pentru că este un film frumos. În adevăratul sens al cuvântului. Pentru că acoperă o nișă puțin exploatată în cinematografia noastră, pentru că este un film cald, sincer și înduioșător.
Cum arată viața ta atunci când nu ești pe scenă sau la filmări?
Arată bine. Eu țin foarte mult la a mă simți liber și a face ceea ce-mi place. Mă simt extrem de privilegiat că pot ieși la o cafea la orice oră din zi, că pot sta oricât de târziu în noapte, în oricare zi a săptămânii, și că fac film. Nu pot despărți viața mea de film.
Dragoș Olaru și Judith State în Castelul Crăiței
Ți-ai făcut planuri pentru 2024? Urmează să te mai vedem pe marele ecran?
Nu, nu mi-am făcut planuri. De obicei nu-mi fac. 2024 va veni totuși cu un debut al unui regizor tânăr și talentat, Teddy Mirea, un film care se numește Fezz și la care am participat și eu.
Tu, ca actor, ce filme preferi? Recomandă-ne un film/serial, mai nou sau mai vechi, pe care să-l vedem în urmatoarea minivacanță, după ce vedem „Castelul Crăiței”.
N-am limită când vine vorba de film, așa că nu pot să zic că prefer un anumit tip de film. Mă pot uita la fel de bine la filme cu Van Damme, ceea ce am și făcut în copilăria mea, așa cum mă uit și la filme de Vinterber, Von Trier, Kaurismaki, Ali Abbasi, Jeunet, Scorsese, Tornatore, Puiu, Mungiu, Radu Muntean și aș putea să continui… e adevărat că cele din urmă mă ating mult mai mult decât primele.
Cinemaul e foarte subiectiv, așa că recomandările sunt personale. Acum mă gândesc la un Border a lui Abbasi, la un Amelie a lui Jean-Pierre Jeunet, la un Another Round, la multe. Iar ca serial, cam tot ce iese din mâna lui Ricky Gervais.