A plâns când a rugat-o să îl lase să mai stea 3 luni. Nu se aștepta ca acele 3 luni să se transforme în 3 ani

.

Mi-am dat seama că fusese abuzat.

– Foarte bine – i-am spus.

– Mie nu-mi plac paturile!

A ales să doarmă pe un fotoliu. I-am pus perne multe și l-am acoperit cu o pătură. Acolo a dormit timp de trei săptămâni. A dormit în aceleași haine cu care a venit. Nu a vrut să se schimbe. Nu a vrut ca nimic să-i strice rutina de somn.

Când am reuțit să-l convingem să doarmă în pat a început să-i fie frică de ferestre. Îi era frică de cineva care îl privea. Degeaba i-am explicat că stăm la etajul doi și nu are cum să urce nimeni. Îi era frică. Rău.

I-am acoperit fereastra cu pături. Problema nu fusese rezolvată, ci doar un simptom.

În prima săptămână, din senin, m-a întrebat:

– Pot să mai stau aici 3 luni?

– 3 luni nu e așa mult – i-am zis printre lacrimi.

– Poate până împlinesc 13 ani?

Băiețelul nu știa ce este familia. Nu știa ce înseamnă pentru totdeauna. Am sunat la serviciile sociale și mi-au spus că nimeni nu vrea copilul ăsta și că îl pot ține cât doresc.

Citeşte continuarea pe pagina următoare: 1 2 3

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton