Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț s-au mutat de patru ani într-o autorulotă cu care colindă România, documentând probleme sociale ce țin de educație, sănătate sau violență domestică. Experiențele lor s-au adunat în cartea „Acasă, pe drum” (Ed. Humanitas).
Cosmin și Elena m-au primit la ei acasă, adică în mașină, într-un spațiu nu mai mare de patru metri pătrați în care trăiesc, lucrează și se iubesc. Au acolo tot ce le trebuie pentru o viață liberă și fără compromisuri profesionale. Au renunțat, în 2013, la joburile și la confortul lor din București pentru a se dedica aventurii „teleleu”: călătoresc, scriu și fotografiază subiectele care îi interesează cel mai mult și care vorbesc despre acea parte a societății pe care cei mai mulți dintre noi preferă să o ignore. Ei, însă, încearcă să o înțeleagă și să o povestească mai departe.
Trăiesc din burse de jurnalism și din abonamentele la cărți poștale (fotografii trimise abonaților site-ului teleleu.eu), reușind să intre în comunități izolate și să petreacă destul timp cu oamenii de acolo (deținuți, persoane cu dizabilități, tineri fără adăpost, romi căldărari), până când aceștia se simt firesc în compania lor și încep să-și spună poveștile, vulnerabilitățile, fricile. Filmul lor documentar, „Ultimul căldărar”, despre o tânără familie de romi încercând să-și croiască o viață mai bună, a fost premiat la TIFF, Docuart și Millenium Film Festival din Bruxelles. Iar viețile lor s-au împletit iremediabil cu viețile celor despre care au scris sau pe care i-au fotografiat. Elena și Cosmin spun că le-a fost greu să rămână neutri, la distanță; s-au împrietenit cu subiecții până într-atât, încât au devenit nașii fetiței Marinei și lui Geo, protagoniștii documentarului lor. „Noi în acești patru ani am trăit la propriu împreună cu cei despre care am scris. Nu avem o altă viață în afară celei petrecute pe teren. Când am început să scriu cartea, mi-am dat seama că trebuie să spunem povestea acestor oameni care au fost viața noastră, de fapt.”
În rulotă nu pot sta în picioare mai mulți oameni în același timp. Pe fereastra de lângă bancheta „sufrageriei” lor s-au derulat o mulțime de peisaje, de la zidurile unui penitenciar din Buziaș până la albastrul Mării Egee în decembrie. Iernile cei doi și le petrec în țări ceva mai calde – Grecia sau Turcia, unde se odihnesc și-și organizează „munca de birou”. Gătesc pe aceeași masă unde scriu și prelucrează fotografiile, și-au împărțit la fix spațiul din dulapuri și rolurile domestice din viață lor teleleu: Elena gătește și spală vasele, Cosmin conduce și se ocupă de problemele tehnice. Împreună funcționează perfect, „ca doi soldați care au făcut împreună războiul”, glumește Elena. Sunt împreună de aproape nouă ani și trăiesc teleleu de patru, dar în acești patru ani au devenit colegi de „birou” și cei mai buni prieteni.
Cartea s-a născut la cererea editurii Humanitas și vorbește nu doar despre viața lor pe drum, ci și despre toți oameni pe care i-au întâlnit în acești patru ani, mulți dintre ei cazuri cutremurătoare care te fac să te simți norocos pentru că ai avut un start bun în viață și îți zguduie preconcepțiile despre acele categorii defavorizate privite de obicei fără empatie. De altfel, asta își doresc Elena și Cosmin cu poveștile pe care le spun: „Ne-am dori să se schimbe mentalitatea oamenilor, să înțeleagă că să ai șansa să mergi la o facultate e un privilegiu, în comparație cu mulți oameni din România, pe care noi i-am cunoscut.”
Viața în mașină pare romantică și le-a adus o libertate de care se bucură în fiecare zi, o eliberare de convenții și presiuni sociale și profesionale, dar vine la pachet cu multe renunțări personale. În carte, Elena povestește despre cum a luat decizia de a-și tunde părul lung și ondulat, pentru a nu consuma prea multă apă cu spălatul, și cum preferă hainele comode și ușor de purtat pe teren, în detrimentul rochițelor frumoase și la modă. Cosmin a renunțat la monitorul uriaș și s-a obișnuit lucreze cu un ecran mult mai mic. Orice defecțiune tehnică e un motiv de stres pentru că, spune el, „în cazul oricărui mic accident nu se strică mașina, se strică (și) casa.” Mamele i-au privit mult timp ciudat, neînțelegând decizia de a lăsa o viață liniștită pentru a trăi în mașină, iar de prieteni simt că s-au înstrăinat, pentru că e greu să mai discuți relaxat despre filme și cărți, după ce vii de pe teren încărcat cu povești cutremurătoare. Poveștile astea rămân cu ei și după ce au încheiat documentarea, devin o parte din propria lor poveste. Uneori, după un interviu, se întorc în mașină plâng. „Când am fost la centrul NoRo din Zalău, unde se face terapie cu copii cu dizabilități, am fost foarte afectați”, își amintește Elena. „E foarte greu de îndurat să vezi copii bolnavi. Mama unei fetițe cu dizabilități a început pur și simplu să plângă în timpul interviului cu mine. Plângeam și eu și-mi dădeam seama că pentru ea e o descărcare faptul că, în sfârșit, cineva o ascultă, pentru că nimeni nu o întrebase în acești ani: cum îți e, îți e greu? Am plecat de acolo foarte încărcați. Plus că despre aceste povești vorbim și între noi. Nu ai cum să pleci de pe teren, să ajungi în mașină și să admiri peisajul.”
Le-a luat un an că să se adapteze la noua lor viață: „La început, nu știam de unde să luăm apă, unde să dormim, ne era rușine să batem la poarta unui om să cerem apă. Căutam două ore un loc de dormit. Dar oamenii au fost întotdeauna prietenoși cu noi, în România, Grecia sau Turcia.” După primul an, au început să se simtă cu adevărat „acasă pe drum” și au intrat cu totul în acest stil de viață nomad – deși, de fapt, ei călătoresc destul de puțin, preferând să petreacă perioade lungi de timp în comunitățile pe care le documentează. „Inițial nu știam că o să ajungem atât de adânc în viețile oamenilor”, povestește Cosmin. „Dar intrând acolo, ai acces la niște informații, la niște fapte și stări – oamenii se deschid total atunci. Așa că e păcat să nu lucrăm în continuare tot așa, să căutăm același mod de interacțiune cu subiectul.” Din interacțiunea asta firească au ieșit niște fotografii extraordinar de sincere: 149 dintre ele pot fi văzute în deschiderea cărții. Au fost alese dintre cele 187.000 făcute de Cosmin pe parcursul acestor ani! I-a luat aproape trei luni să facă o selecție, timp în care Elena a lucrat la structura textelor din carte, folosind o mare parte din materialul brut al reportajelor făcute. Pentru asta s-au „stabilizat” temporar pe timpul iernii în mansarda unor prieteni din Alba Iulia. Iarna asta și-o petrec in țări mai calde (Grecia), însă nu va imaginați că asta s-ar putea numi „concediu”. Au adunat materiale pentru noi povești și vor face acolo „munca de birou”. Am fost curioasă dacă doi oameni care trăiesc într-o autorulotă își pot lua totuși concediu… Până acum nu și-au luat niciodată, dar varianta ideală ar fi „o săptămână într-un hotel cu piscină, să ne închidem în cameră, să nu vedem pe nimeni. Nu ne trebuie altceva.” (Cosmin)
Poate vă întrebați cum pot să trăiască non-stop împreună, în continuă mișcare, într-un spațiu atât de mic. Foarte multă lume le pune această întrebare, iar răspunsul pe care-l dau Elena și Cosmin, de fiecare dată, este unul foarte frumos: pentru că se iubesc și nu pot unul fără altul.
Foto Cosmin Bumbuț
Ultima modificare ianuarie 30, 2018 9:26 am