Traumele copilăriei și felul în care ne afectează viața de adult

04.08.2021, 15:16.

Toți venim pe lume cu anumite răni pe care trebuie să învățăm să ni le acceptăm. Modul preferat de ego pentru a ne face să evităm suferința generată de o rană este de a ne convinge să purtăm o mască, de fiecare dată când acea rană ne este activată. Atât timp cât o experienţă este trăită în non-acceptare, adică fiind judecată, în culpabilitate, teamă, regret sau orice altă formă de non-acceptare, oamenii îşi atrag fără încetare circumstanţele şi persoanele care îi fac să retrăiască aceeaşi experienţă și le activează aceleași butoane. Anumite situații sau momente/contexte de viață, relaționarea cu semenii noștri, felul în care reacționăm, emoțiile pe care le simțim, declanșarea unor răni emoționale ne așază în față o oglindă teribil de clară și, uneori, înfricoșător de reală, pentru a vedea cu ochii sufletului cine suntem ca adulți și cine am fost în copilărie în relația cu parinții noștri.

Alice Miller ne vorbește în cartea „Drama copilului interior” despre drama copilului din fiecare dintre noi, pe care ea îl numește copilul interior. El este copilul sensibil căruia natura i-a oferit abilitatea de a se uita pe sine, nevoile sale neîndeplinite, nesatisfăcute și sentimentele negative intense, pentru a supraviețui. Acesta este un proces psihologic care ne rupe de noi înșine pentru a ne salva de la dispariția psihologică, și chiar fizică, în situații de criză. Dacă rareori suntem expuși unui pericol fizic real, psihologic sau emoțional lucrurile stau altfel.

Copilul nostru interior se află în strânsă legatură cu stilurile de atașament din copilărie, cu episoadele traumatice și rănile emoționale care pot fi declansate în orice moment, răni de a căror existență nu știm mai nimic. Trauma, știută sau neștiută, dar mai ales cea neștiută – trauma „uitată” în sertarul memoriei afective, din cele mai fragede momente ale copilăriei –, uitată de noi dar nu și de corpul nostru, ne definește viața, ne limitează și ne constrânge, ne condamnă la suferință și la pierderea „viului” din noi. Și toate acestea fără a avea la dispoziție o explicatie.

Suntem împinși la compulsii, la adictii/dependențe, la depresii, izolare, paranoia, autosuficiență si accese de furie, la suferințe psihice și fizice, care nu par să aibă nimic de-a face cu noi și cu viața noastră conștientă, ca și cum altcineva în noi ar suferi, undeva în adâncul tenebros al fiintei, ceva cumplit. Însă acel ceva nu ni se arată decât în vise și fantasme, în coșmaruri care ne lasă perplecși. În afara lor, noi trăim viața anesteziați emoțional, amorțiți, lipsiti de voință și sens.

Imagini superbe din noua casă a Elwirei și a lui Mihai Petre. Uite cât de simplu și frumos au amenajat și ce canapea spectaculoasă și-au pus în sufragerie! FOTO

Recomandarea zilei

Orice copil are nevoie să se atașeze încă de la naștere de cel puțin o persoană, de regulă, figura maternă care îi oferă sigurantă, încredere, protecție, sprijin și îngrijire. Aceste persoane se numesc figuri de atașament, iar atunci când sunt separați de ele, copiii mici își exprimă nevoile si emoțiile prin plâns, se agață de ei, îi caută prin jur. Toate aceste manifestări ale atașamentului primar au fost observate și notate pentru prima dată de John Bowlby, care a subliniat și importanța lor pentru supraviețuire. Bowlby a cercetat legătura dintre tiparele interacțiunilor de familie și dezvoltarea psihologică normală și patologică a copiilor. El s-a concentrat în mod deosebit asupra transmiterii dificultăților transgeneraționale de la o generație la alta. Deși relațiile apropiate oferă cele mai bune ocazii de fi cunoscut și de a-l cunoaște pe celălalt, ele sunt totodată un teren propice pentru tăcere și frustrare, pentru că oamenii au tendința de a-ți înăbuși vocea adevarată și de a nu impune limite sănătoase. Indiferent dacă este vorba despre o relație cu partenerul de viată, un părinte, o soră sau un frate, un prieten, copilul nostru interior va fi prezent tot timpul în noi și trebuie să învățăm cum să gestionăm cele mai importante relații din viața noastră cu claritate, încredere și iubire.

Iată câteva exemple de traume sau episoade cu impact traumatic cu care un copil se poate confrunta: lovituri/bătăi din partea părinților/bunicilor sau a profesorilor/educatorilor, bullying-ul de la școală, un părinte neimplicat care nu este disponibil emoțional, care nu își arată afecțiunea și empatia față de copil, divorțul părinților, certurile, atmosfera ostilă, neglijarea sau deprivarea emoțională, agresivitatea verbală sau abuzul verbal, etichetările/critica excesivă, abandon, abuz fizic, sexual, denigrarea personalității, umilire, comparații frecvente între copii (atunci când ești comparat cu alți copii, când tu ești criticat iar ei lăudați). Acestea sunt doar cateva dintre traumele pe care le poate experimenta un copil, și repetate, pun o amprentă uriașă asupra personalității acestuia.

Simplu și la obiect. Ce a spus Honorius Prigoană despre Adriana Bahmuțeanu, mama fraților lui și fosta soție a tatălui său

Recomandarea zilei

De aceea, cum menționam mai sus, mulți adulți nu sunt cu adevărat „adulți”, cel puțin nu la nivel emoțional sau psihologic, chiar dacă sunt oameni de succes. Pentru că nu ne putem schimba trecutul, copilăria sau părinții, avem nevoie de însușirea unor mecanisme de apărare și strategii de coping pentru a ne conecta cu părinții noștri. Așa cum spune și dr. Gabor Mate în cartea „Pe tărâmul fantomelor înfometate”: „o mare parte din ceea ce numim personalitate nu reprezintă un set fix de trăsături, ci doar mecanisme de apărare pe care le-a dobândit o persoană în copilărie”.

Pentru a naviga prin multitudinea de informații pe care ultimul deceniu le-a adus în provocatorul domeniu al psihologiei traumei, este nevoie de concizie și claritate. Este foarte important să înțelegem modul în care trăim sau am trăit evenimentele de viață, cum se reflectă acestea în corp și asupra fenomenului de memorie implicită, pentru că organismul nostru deține o memorie celulară în care sunt stocate amintiri mai mult sau mai puțin plăcute din copilăria noastră. Toţi avem amintiri pline de furie, tristeţe, dezamăgire, frică, confuzie, vină, neajutorare, disperare, iar lista poate continua. Pentru cei afectați în mod direct de traumă, este important să înțelegem anii de frământări și îndoieli legate de propria persoană vizavi de eșecul de a se adapta la multe din cerințele vieții cotidiene. „Cine nu ar vrea să accelereze pe drumul vindecării traumei? Este groaznic să suferi. Dar atunci când vă simțiți paralizați în fața obiectivului prea dificil și prea îndepărtat sau atunci când încercați să grăbiți acest proces, rezultatul nerăbdării poate fi o stare de frustrare și deprimare. Poate că vi se pare prea lent să abordați o singură «pasăre» odată, iar pașii pe care îi puteți parcurge vi se par prea mici și nesemnificativi. Cu toate astea, dacă reduceți fiecare sarcină la dimensiuni rezonabile, aveti mai multe șanse de succes.” ne transmite Babette Rothschild, în cartea „Corpul își aminteste”.

Sorin Lucaci este psiholog și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online Copilul interior: depăşirea traumelor, vulnerabilităţilor şi a tiparelor relaţionale.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro