Te întinzi pe o canapea, începi să vorbeşti despre copilărie. Îţi simţi corpul greu, te cuprinde o toropeală şi cazi în transă? ?! Dacă nu ai trecut pragul cabinetului, te poftesc înăuntru.
Dincolo de pleiada de filme, seriale, bancuri şi alte surse generatoare de clişee, nu se ştie foarte mult despre ceea ce se întâmplă de fapt în spatele uşilor închise ale cabinetului unui psiholog. Decât dacă ai experimentat deja la prima mână. Restul e cancan. Totuşi, în ultima vreme, nu pot să nu observ un interes mai mare din partea publicului larg asupra acestui subiect. Oamenii par a fi mai interesaţi şi mai deschişi la tot ceea ce înseamnă psihoterapie. Să le luăm pe rând.
Psihologul nu dă sfaturi. Sfaturile sunt date de vecini, de prieteni, de părinţii tăi. Dacă vei căuta sfaturi la psihologul tău, te aşteaptă o dezamăgire. Oricum, scopul final al unei terapii de succes ar trebui să fie autonomizarea persoanei şi folosirea propriilor sale resurse.
Psihiatrul, nu psihologul prescrie tratament medicamentos. Nu vei primi pastile de la psihoterapeutul tău. Nici antidepresive, nici somnifere. Poate doar pastile de gumă de mestecat, dacă îi vei cere.
Psihologul se ocupă de persoanele care experimentează un anumit dezechilibru pasager în viaţa lor, în timp ce psihiatrul are pacienţi cu tulburări psihice sau comportamentale care afectează atât persoana în cauză, cât şi pe apropiaţii acesteia, pe termen nedeterminat.
Orice terapeut te va aşeza pe canapea. Nu neapărat, şi sigur nu în poziţie orizontală. Pacientul aşezat pe canapea este specific abordării psihanaliste. Restul şcolilor terapeutice presupun o interacţiune faţă în faţă a terapeutului cu pacientul.
Confidenţialitatea este responsabilitatea terapeutului. Tot ceea ce se discută la terapie are caracter confidenţial între client şi terapeut. Singurele ocazii când un psiholog poate încălca această regulă este dacă are motive serioase să bănuiască intenţii care ar putea afecta integritatea cuiva din partea pacientului.
Ce stil de terapie mi se potriveşte? În prezent, există în România o mulţime de şcoli terapeutice, de la cele mai „clasice”: psihanaliză, hipnoză eriksoniană, cognitiv-comportamentală, terapie analitică la cele mai noi sau mai puţin cunoscute pe scară largă: dramaterapia, analiza tranzacţională, terapie experienţială etc. După nume, nu cred că-ţi poţi da seama care stil terapeutic ţi se potriveşte, însă există o anumită „intuiţie” a inconştientului care, de obicei, te ghidează acolo unde trebuie. Poţi încerca mai multe forme de terapie sau mai mulţi terapeuţi. Când vei găsi ce trebuie, vei şti şi vei rămâne acolo.
Cât durează terapia? Depinde de şcoala terapeutică la care aderă psihologul tău. În psihanaliză, o terapie poate dura până la câţiva ani, la polul opus sunt terapiile scurte – în jur de 6-10 şedinţe. Altfel, terapia durează atât cât simt terapeutul şi clientul că este nevoie până îşi îndeplinesc scopul terapiei.
Când şi cum se plăteşte? Şedinţele se plătesc individual, la sfârşitul fiecărei şedinţe. Reguli de conduită internă în cabinet nu prea sunt. E singurul loc în care, dacă e setat contextul bine de către terapeut, poţi face tot ce simţi: să plângi, să râzi, să vorbeşti despre orice, să îţi descarci agresivitatea, să te joci, să îţi aminteşti, să construieşti. De obicei, să respecţi timpul programării tale este regula de aur. Întârzierile înseamnă timp scăzut din şedinţa ta; dacă nu anunţi cu minimum 24 de ore înainte că nu poţi ajunge la şedinţă, va trebui să plăteşti şedinţa respectivă, chiar dacă nu a avut loc. A, şi evident, nu poţi proceda ca la „doctor” şi să baţi la uşă să bagi capul ca să anunţi că ai ajuns. Ţie ţi-ar plăcea să fii în postura asta când eşti pe scaunul clientului?
„În derivă” e un serial foarte bine documentat, pe care poţi să-l urmăreşti dacă vrei să-ţi faci o idee mai „plastică” de-spre cum e la psiholog. Unde mai pui că e şi un serial bun prin natura poveştilor şi a actorilor.
Oricum, cel mai bine, dacă te gândeşti să faci terapie, este să ai o experienţă la prima mână. Până nu încerci, nu ştii.
«Am învăţat multe despre mine»
Sandra a mers la terapie pentru a reuşi să treacă peste lipsa de încredere în propria sa persoană şi e foarte bucuroasă că a făcut-o. „Treceam printr-o perioadă destul de bulversantă şi mi-am dat seama
că nu mai puteam face faţă. Nu mi-a recomandat nimeni un psihoterapeut, deşi am prieteni care activează în domeniu, ci am căutat singură pe internet unul. Mă aştep-tam să întâlnesc o persoană care să îmi dea un sfat, să mă facă să înţeleg anumite lucruri. Dar psihote-rapeuţii nu sunt acolo să-ţi dea sfaturi, ci îţi deschid ochii şi te fac să înţelegi cum stau lucrurile cu adevărat, apoi poţi găsi tu singur soluţiile problemelor. După primele patru şedinţe, deja am început să mă simt mai bine, să văd o schimbare în mine. Am continuat să merg la psihoterapie un an întreg. Ca terapia să aibă rezultate, trebuie să vrei să mergi la psiholog, să nu faci asta din obligaţie. Psihologul nu este o persoană care te judecă; el te ascultă şi încearcă să te ajute.”