Irina Păcurariu, cunoscuta realizatoare și prezentatoare de la TVR, ne povestește cum și-a cunoscut soțul, pe celebrul alpinist Ticu Lăcătușu, primul român care a urcat pe Everest. După 25 de ani de relație, Irina Păcurariu recunoaște că relația „funcționează să lași de la tine și nu-ți pierzi umorul. Eu sunt Berbec, normal că la trei ore mai explodez, dar cum apare și dispare. Nu s-a întâmplat nimic atât de grav încât să nu existe ziua de mâine”.
În cadrul unui interviu exclusiv pentru UNICA.ro, realizatoarea TV recunoaște că a fost „născută” pentru meseria pe care și-a ales-o și spune, după 30 de ani de carieră, că „un jurnalist adevărat găsește toate geamurile deschise atunci când toate ușile sunt închise”.
Irina Păcurariu, după 30 de ani de carieră: „Am avut șansa, privilegiul și norocul să am niște profesori cum alții nu au avut”
Mamă a două fete, Carina, în vârstă de 23 de ani și Petra, în vârstă de 16 ani, Irina Păcurariu ne spune care este principala regulă care trebuie urmată pentru ca o căsnicie să dureze în timp. Aflăm de la ea și cum s-a desfășurat prima întâlnire cu soțul Ticu Lăcătușu, dar și ce schimbări a adus în viața ei după vârsta de 55 de ani. Mărturisește că factorul genetic nu e de ajuns și trebuie să aibă grijă cum arată, pentru că obiectivul camerei este nemilos, motiv pentru care s-a apucat de sport din nou.
„Primul compromis este că în oglindă de la baie nu te uiți cu ochelarii pe nas și cu lumina aprinsă. De curând m-am enervat pentru că profilul meu, pe care l-am urât toată viața, a devenit și mai ascuțit”, ne spune Irina Păcurariu.
Mândră de fetele ei, vedeta TVR ne spune că a fost o mamă tipică și mărturisește că atât Petra, cât și Carina au moștenit de la ea curiozitatea și relaxarea. Transparentă și asumată, Irina Păcurariu ne spune care este cel mai mare defect al ei și ce întâmplare și-ar dori să șteargă definitiv din amintire.
„Asta a fost unul din marile mele avantaje, să mă uit la lume de sus”
De ce tocmai televiziune? Nu este un drum ușor. Plus că ai fost pasionată, inițial, de informatică, electrotehnică.
Viața mea a fost pe tocuri, așa visam eu atunci. Asta a fost unul din marile mele avantaje, să mă uit la lume de sus. Cred că mi s-ar fi potrivit mai mult filologia, dar șeful de promoție de atunci a luat repartiție la țară. Nu-mi doream informatică și electrotehincă, dar am terminat facultatea în glorie. Colegii mei au fost mai mult decât străluciți, au fost prima generație de profesionișți care au plecat să lucreze la Microsoft. Iar în televiziune am ajuns pentru că am mers pe mâna mamei, citise despre un concurs la Tv. Eu nu știam nimic despre asta.
Irina Păcurariu vorbește despre începutul carierei: „Nu am apucat să prind rădăcini foarte puternice decât în echipa de la Iași”
Aveai 23 de ani când ai pornit pe acest drum. De câte ori, din cauza răutăților sau invidiilor, ai vrut să renunți?
Dacă ne raportăm la ziua de azi, 23 de ani era enorm. Sunt oameni care, azi, încep să facă o carieră de la 17 ani. Există internet, rețele de socializare care fac oamenii celebri. Ai să râzi, dar atunci am pornit exact la timp. Am zis că acum e limita, e cazul să fac ceva.
Poate dacă aș fi găsit zona unde să fac organic, natural ce fac în meseria asta, aș fi evadat de mult. Nu este neapărat o zonă cu orgolii puternice. De la un punct încolo am avut avantajul de a a fi între două orașe. Nu am apucat să prind rădăcini foarte puternice decât în echipa de la Iași. Acolo toți aveam visuri profesionale foarte mari.
Doream să ne remarcăm, erau foarte mulți oameni talentați, cu targeturi. Clar voiam să facem o carieră în media și asta ne-a motivat. Cred că mi-am găsit, cumva, vocea. Dacă aș fi făcut, însă, mai multă socializare în locuri diferite, mi-ar fi fost mai bine.
Irina Păcurariu: „Am început cu ștacheta foarte sus și tot ce am făcut mai departe a fost mai jos de acest lucru”
Care a fost cel mai bun moment din cariera ta?
Cel mai bun moment a fost cel de la început. Am avut șansa, privilegiul și norocul absolut să am niște profesori cum alții nu au avut. În 1992, când abia înțelegeai care sunt normele democrației, inclusiv în informația de comunicare corectă, eu am avut noroc. La Iași am avut un studio care făcea parte din rețeaua de televiziuni publice mari din Europa, aveam oameni de la BBC care ne-au învățat tot.
Am fost primul studio din Europa în care s-au întâmplat lucrurile astea, ne-au deschis foarte multe uși, ne-au pus în relație cu foarte mulți oameni. Unii dintre noi am mers la schimb de experiență, am făcut parte dintre cei care au avut această șansă. Am început cu ștacheta foarte sus și tot ce am făcut mai departe a fost mai jos de acest lucru. E greu să ajungi la standardele BBC, noi nu aveam nici tehnologia, nici cultura meseriei cum o aveau ei.
Dar cel mai neplăcut?
Cel mai neplăcut este când ai proiecția unei povești, unui documentar, și nu poți obține ce vrei din motive care nu țin de tine. Când nu vine invitatul în emisie sau la filmare măcar ști ceva. Dar când ai stat față în față cu el și interviul nu a ieșit din cauza unor probleme tehnice, este foarte grav.
Irina Păcurariu: „Un jurnalist adevărat găsește toate geamurile deschise atunci când toate ușile sunt închise”
Ai fost un jurnalist adevărat, ai călătorit peste tot. Ai fost vreodată pusă într-o situație mai dificilă, mai periculoasă?
Meseria asta te pune în multe situații, dar după 30 de ani trebuie să găsești o soluție indiferent de momentul în care ajungi. Sunt momente când crezi că nu mai ai variante, dar până la urmă le găsești. Dacă nu poți filma într-o locație vei găsi alta, unde lumina pică mai bine. Nu-ți spune cineva o poveste, găsești pe altcineva să ți-o spună. Un jurnalist adevărat găsește toate geamurile deschise atunci când toate ușile sunt închise.
„M-a ajutat faptul că am avut intuiție și că nu mi-a fost frică să fac ce făcuseră alții înaintea mea”
Îți mai aduci minte prima întâlnire cu camera? Prima emoție, prima bâlbă?
Am o lista infinită și toate s-au întâmplat în primii ani de meserie. Îmi aduc aminte de glumele colegilor din echipă, care aveau altă experiență și voluptatea de a face aceste glume. Pe mine m-a ajutat faptul că am avut intuiție și că nu mi-a fost frică să fac ce făcuseră alții înaintea mea. Asta mi-a câștigat, de la început, o mică simpatie. Eram un pic „născută” pentru ceea ce făceam. Am devenit profesionistă mai repede decât s-ar fi așteptat cei care știau meserie cu mult înaintea mea.
În echipa mea mică și ambițioasă am avut șansa să avem regizori de emisie din București și am funcționat ca un antreprenoriat. Echipa ne-am făcut-o noi. Eram ca o mică școală privată de televiziune. Stăteam nopți în șir și munceam, ca la privat. Munceam zi lumina până terminam ce aveam de făcut.
Noi am fost în competiție și între noi. Ne înscriam la concursuri, deveneam importanți în lumea jurnaliștilor chiar dacă ora exactă se dădea din Piața Victoriei.
Ai realizat o emisiune interesantă și longevivă, „Rețeaua de idoli”. Ce s-a întâmplat cu ea?
Am pus emisiunea pe hold, din decembrie. În momentul de față și reluările de pe post funcționează. Am oprit emisia pentru că am senzația că se fac prea multe dialoguri în presa din România. Cred că aveam nevoie de o pauză și m-am întors la reportaje, acum produc o serie.
Irina Păcurariu vorbește despre noul ei proiect, emisiunea „Forța unui vis”
Povestește-mi despre noul proiect.
O parte din revelațiile mele au fost la întâlnirile cu oamenii din sport. Mă fascinează ce educație obțin niște oameni care pot spune că au renunțat la școală în favoarea performanței. Câtă decență și ce ritm de viață au sportivii cu experiență care au ajuns să aibă o carieră frumoasă. Pentru că este an olimpic și TVR difuzează Olimpiada în România, mi s-a părut interesant să verific dacă am acces priviliegiat la sportivii noștri. Mi s-a părut nedrept faptul că îi luăm în calcul și că ne interesează cine sunt numai dacă vin acasă cu o medalie sau dacă au o poveste emoționantă.
M-am gândit că ne vor primi în vieților lor înainte de competiție și mi s-a părut interesant să-i cunosc. „Forța unui vis” se numește emisiunea. Am filmat primul episod și m-a uluit că a avut o audiență foarte mare fix în ziua când a câștigat România meciul cu Ucraina la Euro 2024. Vor fi șase ediții pe care am ales să le difuzăm în proximitatea Olimpiadei. Am început cu fata care a calificat România la un sport mai puțin cunoscut la noi, Yachting-ul, un sport care nu are o istorie în România și, totuși, a funcționat.
Irina Păcurariu, despre relația cu soțul ei, Ticu Lăcătușu: „Suntem destul de obosiți și de înțelepți ca să nu ne gândim să funcționăm separat”
Ești căsătorită de 25 de ani cu Ticu Lăcătușu, primul român care a cucerit vârful Everestului. Ce trebuie să se întâmple și ce nu pentru ca o căsnicie să dureze atât de mult?
În primul rând dacă nu îți respecți partenerul nu merge nimic, iar dacă îți pierzi umorul ești complet pierdut și tu. Mai ales în cuplu. În 99 la sută din cazuri partenerii vor lucruri diferite. Funcționează să lași de la tine și să nu-ți pierzi umorul. Eu sunt zodia Berbec, normal că la trei ore mai explodez, dar cum apare și dispare. Nu s-a întâmplat nimic atât de grav încât să nu existe ziua de mâine. Și copiii sunt importanți în relație, mai ales că au și ei simțul umorului. Ca o concluzie, suntem destul de obosiți și de înțelepți ca să nu ne gândim să funcționăm separat.
Cum a fost prima întâlnire dintre Irina Păcuraru și Ticu Lăcătușu: „M-am enervat îngrozitor că a venit, eu tot speram să nu vină”
Anii au trecut, dar îți mai aduci aminte ziua în care l-ai cunoscut pe soțul tău? Care a fost primul lucru la care te-ai gândit atunci când l-ai văzut?
M-am enervat îngrozitor că a venit, eu tot sperăm să nu vină. Se făceau scenarii grandioase când trebuia să apară la emisiune și el nu ajungea niciodată. De la el am învățat că ziua are 48 de ore. Când l-am cunoscut era o vară destul de fierbinte, eram la Iași, făceam emisiunea în grădină. Eram în pană de invitați și l-a chemat cineva din echipă pe Ticu. Eu nu l-am sunat pentru că eram sigură că nu vine. Culmea, a ajuns și mai avea și două tone de imagini care trebuiau montate. El credea că totul se întâmplă ca o magie în emisie, credea că montajul se face în timp real.
O parte din imaginile cu Everestul cu Himalaya am reușit să le montăm în noaptea de dinainte emisiei. Într-o pauză am dat frunzele de pe masă și am văzut o pietricică, pe care am aruncat-o. Mi-a spus că poate, totuși, o păstrez, că e din Himalaya, un cadou pentru noi. În emisie a fost surprinzător de calm, cu un discurs excepțional. Nu am crezut că un om care a stat atât de mult timp în aer rarefiat are harul de a spune povești foarte bune, dar avea.
Am început să citesc despre el și așa a început toată povestea. După 6 luni mi-am dorit să fac o emisiune despre munți și nimeni nu înțelegea de ce. Emisia se făcea cu el…și asta a fost.
Cum te simțeai atunci când știai că trebuie să plece?
A fost greu. Și acum, dacă ar fi să plece des, n-ar fi ușor. Nu exista internet pe vremea aceea, nu se putea comunica decât prin fax sau prin șerpașii care duceau mesajul la o agenție de tracking. Funcționam după principiul No news, good news. Odată am pierdut trenul spre București pentru că a trebuit să aștept să între tot faxul de la el.
Irina Păcurariu își adoră fetele: „Petra cred că s-a crescut singură, ea a venit să deranjeze tipicul existențial pe care îl aveam”
Cum este mama Irina? Acum fetele sunt mari, Carina are 23 de ani iar Petra 16. Ce îți mai aduci aminte din copilăria lor?
Cu Carina am fost în panică multă vreme. Orice mă băga în priză, dar nu atât de mult ca pe alte mame. Copiii mei sunt născuți înainte ca internetul să aibă grupuri de mame. Petra cred că s-a crescut singură, ea a venit să deranjeze tipicul existențial pe care îl aveam (râde).
Vreo 2,3 ani nu am luat-o cu noi în călătorii. Stătea cu bona sau cu bunica și asta o să-mi reproșeze până o să ies la pensie (râde). A știut atât de bine să-și facă loc încât s-a crescut singură. Acum e adolescentă și are nevoie de toată atenția. Eu zic că nu sunt o mamă tipică, nu am avut spaime majore. Și Carina, și Petra se hrănesc cu poveștile despre cum le-am uitat în casă, ne „șantajează” cu genul acesta de întâmplări. Nu am avut hiatusuri în relație ca să avem nevoie de ajutor, am avut doi copii sănătoși și autonomi.
„Sper că au învățat de la mine că societatea, comunitatea nu este formată din supraoameni”
Fetele moștenesc talentul și pasiunile părinților lor celebri?
În ceea ce privește muntele, sigur nu. Cât despre curiozitatea unui jurnalist, relaxarea pe care o avem în relația cu lumea, ambele fetele le-au moștenit. Le place să adune povești, ca mine. Sper că au învățat de la mine că societatea, comunitatea nu este formată din supraoameni. Indiferent de reputație, notorietate, toți suntem la fel. Nu trebuie să-ți fie frică să spui ceva sau să intri într-o relație cu absolut nimeni. Nu există să pleci capul în fața nimănui. Trebuie să privești o persoană în ochi indiferent câtă putere are sau câtă idolatrie îți provoacă.
Au existat mulți artiști pe care îi admiram necondiționat și în fața cărora n-am vrut să arăt cât de dragi îmi erau. Am învățat că suntem oamenii cu toții. Acum ceva timp am făcut un interviu cu Nadia. Este unul din oamenii admirabili care au creat un moment istoric și care și-a modificat viața, educația. Este un om cu care m-am întâlnit de multe ori, dar acum, stand față în față, am realizat cât de actuală este în discurs. Este un personaj foarte complex dincolo de legenda care a continuat în fiecare epocă din viața ei. Sportul este, cred, incredibil de persuasiv cu personalitățile oamenilor.
Care este cea mai importantă calitate a ta și cel mai mare defect?
Cel mai mare defect al meu este lipsa de răbdare. Poate din cauza asta am o abordare superficială în bucătărie atunci când nu respect o rețetă. Cred că am calitatea de a fi un om curios, așa am rămas. Mă ajută foarte mult că nu mi-am pierdut această curiozitate. În viață este foarte important să-ți pese de ce se întâmplă în jurul tău.
Irina Păcurariu recunoaște: „Eram ironică și disprețuiam yoga, pilates, dar acum apreciez oamenii care știu să-și rupă din timp ca să se disciplineze”
Ce nu știe lumea despre tine?
Sunt maestră la pierdut timpul. În sfârșit m-am apucat de sport, după decenii de viață. Am înțeles că factorul genetic nu mă mai poate ajuta așa mult. Mă deranjează că nu mai sunt atât de slabă cum am fost toată viața, urc pe scenă și asta presupune să urmez o dietă. Eram ironică și disprețuiam yoga, pilates, dar acum apreciez oamenii care știu să-și rupă din timp ca să se disciplineze. N-am mai fost la sală de două luni, dar mă voi întoarce. Disciplina ar trebui să existe în orice, mâncat, dormit, vorbit.
„Primul compromis este că în oglinda de la baie nu te uiți cu ochelarii pe nas și cu lumina aprinsă”
Ai făcut compromisuri în viață? Dacă da, care a fost cel mai greu?
Primul compromis este că în oglinda de la baie nu te uiți cu ochelarii pe nas și cu lumina aprinsă. Timpul trece și figura mea nu mai are ovalul pe care-l știam, are niște riduri și lucrurile sunt ireversibile. Am o meserie care mă obligă să mă văd în cabina de machiaj. De curând m-am enervat pentru că profilul meu, pe care l-am urat toată viața, a devenit și mai ascuțit.
La montaj am obsesia de a mă „acoperi” cu imagini, nu e simplu să te uiți la tine mai ales când camera video este nemiloasă. Mă amuză că prietenele de vârsta mea își fac poze cu filtre. Mă gândesc ce grav trebuie să fie ca, atunci când ieși din story, să trebuiască să mergi pe stradă și cel din story să fie un intrus.
Dacă ai putea să ștergi o întâmplare din viața ta, care ar fi aceea?
Am avut un accident de mașină, foarte urât, eu eram la volan. Acea întâmplare aș vrea s-o șterg. Eram în mașină eu, Carina, mama care și-a rupt mâna. Chiar dacă au trecut 10 ani de atunci mi-a rămas o amintire foarte puternică acea noapte.
Sursă foto: Irina Păcurariu
Ultima modificare iulie 9, 2024 4:08 pm