Cineterapia – vindecarea cu ajutorul filmelor

24.01.2012, 09:36.

Dacă şi ţie ţi se întâmplă, câteodată, să plângi la cinematograf e normal.Reacţiile puternice pe care le au oamenii la poveştile de pe ecran fac din filme o bună unealtă în psihoterapie.
După ce a terminat Facultatea de Psihologie şi un master în programe audiovizuale la UNATC, Liliana Munteanu şi-a dat seama că psihologia se îmbină foarte bine cu cinematografia. Studiind un pic asta, a aflat că, în străinătate, cinematerapia – ramura psihoterapiei care apelează la filme – e folosită încă din 1990, cu scop terapeutic. Pe Liliana a atras-o ideea că ar putea să utilizeze filmul în lucrul ei cu clienţii,
aşa că şi-a ales ca temă de doctorat „Cinema şi autocunoaştere“. În cabinetul ei, plasma de pe perete face parte dintre obiectele importante în şedinţele de consiliere psihologică.
Efectul purificator, de catharsis, al filmelor e bineştiut. Spectatorul uită pentru câteva momente de
sine şi intră-n pielea altor personaje sau se regăseşte în poveştile pe care le vede. Reacţiile variază de la om, la om, iar emoţiile pot fi şi negative (plâns, spaimă, frică, tristeţe, furie), şi pozitive (râs, relaxare, optimism).

Personaj secundar în terapie

Liliana foloseşte filmul ca pe o metodă secundară de evaluare. Filmele preferate spun multe despre cei care le aleg şi despre problemele şi dilemele lor. „Clientul vorbeşte despre un film, despre un personaj sau despre un scenariu, dar eu ştiu că el vorbeşte despre sine. Şi atunci pot să lucrez pe planul doi al conversaţiei noastre şi să adâncesc explorarea problemei lui, fără a-i provoca rezistenţele.“
La un workshop experimental, psihologul a încercat un test asociativ-imagistic şi a folosit cadrele de la începutul filmului „Persona“, de Ingmar Bergman: mâna străpunsă de cui, un păianjen care merge pe o faţă etc. Ea oprea la fiecare cadru şi ruga participanţii să exprime ce le transmitea imaginea, după care o analiza cu fiecare dintre ei. Varietatea de interpretări a regăsit-o mai târziu într-un alt exerciţiu, în care a folosit filmul ca instrument pentru investigarea mecanismului proiectiv. A selectat câteva filme studenţeşti şi a invitat participanţii să completeze povestea. De exemplu, le-a arătat o secvenţă în care o mireasă alerga pe un câmp unde plouase, un bărbat conducea enervat punând în casetofonul autoturismului o melodie în ritmuri orientale şi cei doi se intersectau. Aici a făcut stop-cadru şi le-a dat temă să spună ce cred că se va întâmpla, în ce relaţie sunt personajele şi care sunt stările lor emoţionale. „Fiecare a creat o poveste diferită, care spunea ceva despre ei“, relatează Liliana.
La o altă sesiune, după ce grupul a vizionat primele 20 minute din filmul „Yes Man“, cu Jim Carrey, aceasta a dezbătut împreună cu participanţii mecanismul refuzului – a spune „nu“ lucrurilor pe care nu şi le doresc şi curajul experienţei – „da“ ideilor care, la prima vedere, pot părea imposibile.

Filmul-protagonist

„Despre psihoterapie se spune că nu funcţionează pentru clienţii care nu au avut o relaţie bună cu mama lor, pentru că ei nu pot stabili o relaţie de încredere cu psihoterapeutul şi nu pot vorbi deschis despre problemele lor. Filmele pot depăşi această rezistenţă şi pot suplini o vreme rolul unui specialist“, declară psihologul Carmen Moldoveanu. „Unele filme oferă soluţii potrivite pentru ieşirea din anumite crize, nu foarte grave“, completează ea. Spectatorii văd cum ar putea să-şi recapete stima de sine, să treacă peste un divorţ, să lupte mai departe. „Cele două filme din seria ÇBridget JonesÈ oferă, cu umor şi inteligenţă, o viziune plină de speranţă pentru femeia modernă, cu o stimă de sine scăzută, veşnic comparându-se cu alte femei“, mai spune Carmen Moldoveanu.
Aceasta e o altă modalitate în care Liliana Munteanu foloseşte filmul în terapie. Ea identifică o secvenţă sau un film care se suprapune pe problema clientului (cuplu conflictual, adolescenţă, o alegere grea) şi fie vizionează secvenţe semnificative în cabinet, fie recomandă vizionarea acasă. Alege şi filme comerciale, foarte directe în mesajul lor, şi filme de autor, care intră în zona de filosofie personală. Clientului îi e de multe ori greu să se privească din afară, detaşat, dar punerea sa în faţa unei secvenţe care reflectă lucrurile prin care trece îl poate ajuta. „Îi spun: acum eşti într-o stare de observator. Vezi ce simţi, vezi ce gânduri îţi vin după asta, ce îţi vine să faci. I se relevă astfel lucruri noi despre sine, despre modul lui de a funcţiona, despre mecanismele sale de apărare. Supravegherea oferită de psihoterapeut e esenţială – el se va asigura că pacientul înterpretează corect ce vede şi poate folosi asta în viaţa de zi cu zi. De altfel, nu oricine se potriveşte cu acest fel de terapie. E nevoie ca persoana să deţină o minimă cultură în arta cinematografică, să aibă un bagaj de filme“, subliniază Liliana.

O listă cu filme «de văzut»

Un beneficiu al terapiei e că o persoană îşi poate privi detaşat propria realitate. Unei cliente, psihologul i-a pus secvenţe din „The Break-Up“ (2006), iar asta „a făcut-o să-şi conştientizeze nevoile şi să renegocieze principiile relaţiei în care era, crescându-i astfel calitatea“.
„Filmele au un rol ludic, de evadare, relaxare“, adaugă Liliana. „În cabinet, încerc să le identific împreună cu clientul alte valenţe – de autocunoaştere, de introspecţie. De multe ori, sunt surprinsă de semnificaţiile pe care le creează. Aceasta este miza principală a lucrării de doctorat şi lucrez la elaborarea unei liste cu filme atent selectate, care pot ajuta oamenii să fie mai prezenţi, mai atenţi în a-şi găsi soluţiile la provocări, devenind regizorii propriei lor vieţi.“

Momentul care i-a schimbat destinul Oanei Roman. Avea 13 ani când s-a întâmplat! 'M-am îngrăşat 25 de kg în 2-3 luni'

Recomandarea zilei

Jos măştile!

Nu degeaba reţete arhicunoscute şi folosite aduc în continuare mii de oameni în cinematografe. Oamenii simt la fel şi trec prin probleme similare de când lumea„Într-o lume cu măşti, vedem doar suprafaţa şi e uşor să ne înşelăm în privinţa gândurilor şi sentimentelor reale ale celorlalţi“, spune Carmen Moldoveanu. „Avem nevoie de o fină înţelegere psihologică pentru a trece dincolo de aparenţe. Filmele bune ne arată cu suficientă precizie ceea ce ascund oamenii – speranţele, temerile nemărturisite, jocurile şi intenţiile. Ne arată, de asemenea, că şi noi suntem ca toţi ceilalţi, deloc diferiţi. Filme precum <>. sau „Closer” arată dificultăţile de relaţionare ale unei întregi generaţii şi oricine se poate recunoaşte, măcar parţial, într-unul dintre personaje.“

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro