Încoronat în anul 1922, Ferdinand I a fost cel de al doilea rege al României, dar primul rege al tuturor românilor. Sub domnia lui a avut loc marea unire din anul 1918, drept pentru care Ferdinand I este numit adesea de istorici drept Întregitorul Neamului.
Ferdinand I, nepot al regelui Carol I, a urcat pe tronul României în anul 1914, în cea mai grea perioadă a românilor care se aflau în pragul primului război mondial și încercau să își câștige libertatea și unirea.
Când Ferdinand a fost chemat să preia conducerea țării, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, când Ferdinand I a murit, ţara număra 17,1 milioane de locuitori şi avea aproape 300.000 km pătraţi, adică un teritoriu mai mult decât dublu.
Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie ai lui Ferdinand I, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile, cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat, putem citi pe www.enciclopediaromaniei.ro
Primul rege al românilor, Carol I, și regina Elisabeta au avut o singură fată, pe Maria, care a murit de scarlatină în copilărie. Cuplul regal nu a mai avut alți moștenitori, astfel că regele Carol I a încercat să găsească un urmaș pentru tronul României între rudele sale.
Conform Constituției, succesiunea tronului putea fi încredinţată urmașilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau fiilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I.
Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg, fiind al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).
Ferdinand și-a petrecut primii ani ai copilăriei la reședința familiei din Sigmaringen, apoi a urmat gimnaziul și liceul la Dusseldorf. La vârsta de 15 ani, Principele Ferdinand a vizitat prima oară România, fiind prezent, împreună cu tatăl lui, Leopold, la ceremoniile încoronării lui Carol I.
Odată ce a fost stabilit drept urmaș al regelui Carol, Ferdinand a avut în permanență cursuri cu profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din București, care avea misiunea să-l înveţe limba română, literatura, istoria și geografia românilor.
Proclamarea ca principe moștenitor
Ferdinand își continuă studiile în străinătate, urmează Școala Militară din Kassel, Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen. Este un avid cititor, pasionat de noutăți, de știință și de botanică. Este adesea caracterizat de cei care l-au întâlnit drept un tânăr timid și tăcut, dar cu rezultate foarte bune și cu o educație rafinată.
În noiembrie 1888, Ferdinand a devenit oficial Principele de Coroană al României, la vârsta de 23 de ani. Era deja sublocotenent, încorporat în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie, infanterie.
Un an mai târziu, în 1889, Ferdinand se stabilește definitiv în România și locuiește în mare parte a timpului în Palatul Cotroceni din București.
”Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de stat: timiditatea”, avea să scrie Stere Diamandi.
Legătura cu Elena Văcărescu și căsătoria impusă
Elena Văcărescu, scriitoare, diplomată și prima femeie membră a Academiei Române, este o obișnuită a Casei Regale. Ea ajunge să îl cunoască îndeaproape pe Ferdinand și cei doi se îndrăgostesc, având acordul tacit al reginei Elisabeta. Relația dintre cei doi se consumă timp de aproape un an. Cu toate că încercau să fie discreți, legătura lor era binecunoscută în societate, ba chiar se credea că au fost logodiți.
Carol I se vede nevoit să pună capăt acestei legături, deoarece urmașul la tronul României era obligat prin Constituție să se căsătorească doar cu membrii ai altor familii regale. Regele Carol I se grăbește să îi găsească lui Ferdinand o soție demnă de rangul lui, iar în anul 1892, îi cere Reginei Victoria a Marii Britanii mâna principesei Maria de Edinburg.
Nunta a fost grăbită, iar două luni mai târziu, la 10 ianuarie 1893, Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.
O viață conjugală sub semnul întrebării
Tânăra familie s-a stabilit la Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.
Principesa Maria și-a făcut datoria de a dărui Familiei Regale suficienți urmași, dar căsătoria ei cu Ferdinand nu a fost niciodată încununată de dragoste. Principele Ferdinand s-a refugiat în viața militară și în studiile sale, mai ales cele de botanică, iar principesa Maria a găsit un refugiu în viața artistică și literară a Bucureștiului.
Curând, însă, ambii soți au avut diverse aventuri. Principesa Maria, la șapte ani după ce l-a născut pe primul ei fiu, avea să se îndrăgostească de un prinț rus, cu care a avut o relație timp de cinci ani. Principesa Maria a fost hotărâtă să divorțeze datorită lui Boris, dar familia a reușit să pună capăt acestei aventuri.
La ceva timp, Maria s-a îndrăgostit orbește de Barbu Știrbey, consilier al regelui, om politic cu o reputație impecabilă, șarmant și spiritual. Cei doi au avut o relație de lungă durată, din care se pare că au rezultat doi dintre copiii Mariei, Ileana și Mircea.
Căsătoria dintre Maria și Ferdinand a fost de la bun început doar formală. Viața lor personală a fost plină de frământări și compromisuri. Dar în viața politică, amândoi au apărat cu dârzenie țara și au făcut numeroase demersuri pentru întregirea României și pentru independența și suveranitatea ei.
Depunerea jurământului ca rege
Pe data de 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. Pentru români, dispariția regelui a fost un sentiment de ușurare, el fiind singura piedică în calea alianţei României cu Antanta (Franța, Imperiul Rus și Imperiul Britanic) şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, pe 28 septembrie 1914, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de Rege al României. Dar încoronarea lui avea să se facă mult mai târziu, în anul 1922, din rațiuni de război.
La începutul primului război mondial, România era membră a Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria și Italia), dar și-a declarat neutralitatea pe care a menținut-o cu greu. România era liberă să rămână neutră, dar obiectivul nostru era să recuperăm Bucovina, Banatul, Transilvania, Maramureșul și Crișana.
În august 1916, Consiliul de Coroană, condus de Ferdinand I, decide intrarea României în război, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia și Italia). Începutul războiului a fost crâncen, am pierdut Capitala și sudul țării, mii de soldați și civili au fost uciși, iar țara părea să fie lipsită de apărare. Situația s-a schimbat cu ajutorul Franței, iar armata română refăcută a repurtat victoriile de la Mărăști și Oituz, nu fără să înregistreze pierderi sângeroase.
La 24 aprilie/7 mai 1918, era semnată pacea separată cu Puterile Centrale, care nu avea să fie ratificată de către Ferdinand I.
Întregirea României
După război, Imperiul Țarist s-a prăbuşit, iar Chişinăul a votat, la 9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918, iar la 28 noiembrie 1918, Bucovina vota și ea alipirea la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918.
La 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100.000 de români, a consfinţit Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918.
La 28 iunie 1919, la Versailles, România semna Tratatul de Pace cu Germania, iar după Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii. Marele deziderat al românilor, de a fi uniți într-o singură țară, s-a împlinit în timpul domniei lui Ferdinand I, drept pentru care este cunoscut în istorie drept Ferdinand Întregitorul.
La 15 octombrie 1922, a avut loc încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria la Catedrala din Alba-Iulia, iar momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran.
Principalele reforme după Marea Unire
Marile realizări și reforme ale societății românești după Unire au fost unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret, reforma agrară din 1921 și adoptarea unei noi Constituţii în luna martie 1923.
Viaţa politică era dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui conducător, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. În familia regală, însă, Regele Ferdinand a avut numeroase dispute cu fiul său cel mare, Principele Carol. În cele din urmă, Ferdinand I l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent.
La 20 iulie 1927, Regele Ferdinand I a decedat după o lungă suferinţă, fiind înmormântat la Curtea de Argeş.