Cine a fost Carol I, primul rege al României

Carol I, primul rege al României și cel mai longeviv conducător al statului român modern, este considerat de majoritatea istoricilor drept unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României. Sub domnia lui Carol I, România este consolidată și începe un amplu proces de modernizare a țării care iese de sub influența Imperiului Otoman și își câștigă independența.

Carol I a condus România timp de 48 de ani, între anii 1881 și 1914, mai întâi ca principe, apoi ca rege, punând bazele dinastiei regale a României. Sub domnia sa, țara a făcut progrese foarte mari din punct de vedere politic, militar și economic. Regele Carol I a demarat o serie de reforme de amploare care au transformat principatele române într-un stat modern, unitar și independent.

Mari istorici europeni remarcă faptul că, la finalul secolului al XIX-lea, doar Japonia mai înregistra o dezvoltare atât de rapidă precum a României. Sub domnia lui Carol I, cea mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie constituţională şi a pornit pe o linie democratică pe care a pierdut-o după cel de-Al Doilea Război Mondial, la presiunea Rusiei, când a fost instaurat regimul comunist la București.

Fiu de principe, înrudit cu marile case regale ale Europei

Carol I s-a născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe data de 10 aprilie 1839, la Sigmaringen. Numele său întreg este Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen și a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden.

În spiritul militar al familiei sale, Carol urmează şcoala de cadeţi din Münster, apoi Școala de Artilerie din Berlin și devine ofiţer al armatei germane. Ulterior, îşi completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie.

Ca militar și ofițer, Prinţul Carol a participat la Al Doilea Război din Schleswig, la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al României. 

Cum a ajuns Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România

Principatele române Moldova și Țara Românească s-au unit la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatelor Unite. În ianuarie 1862, Moldova și Țara Românească s-au unit din punct de vedere constituțional și administrativ, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a durat numai 7 ani. În anul 1866, pe 23 februarie, Cuza a fost obligat să abdice sub amenințarea armelor. Reformele agrare, politice și administrative foarte rapide pe care dorea să le implementeze Cuza au nemulțumit profund marii latifundiari care își vedeau amenințată puterea și moșiile. În plus, era acuzat că se înconjurase de politicieni corupți și încerca să impună un regim dictatorial.

Odată alungat Cuza de la conducerea țării, Ion C. Brătianu este însărcinat de către guvernul provizoriu să caute un domnitor potrivit pentru România printre moștenitorii familiilor regale europene. O primă alegere a fost Filip de Flandra, dar acesta a refuzat. Ion C. Brătianu s-a îndreptat apoi către familia Hohenzollern-Sigmaringen, după ce Napoleon al III-lea l-a recomandat cu multă căldură pe principele Carol.

După o scurtă consultare cu membrii importanți ai familiilor domnitoare, Carol își dă acordul să preia conducerea României, în februarie 1866. Între timp, la Bucureşti, se organizează rapid un plebiscit prin care se cerea cetățenilor cu drept de vot să își exprime acordul ca principele de Hohenzollern să devină ”domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I”. În urma votului, peste 90% dintre cei care aveau dreptul să voteze și-au dat acordul, iar Carol a pornit spre România.

Din cauza faptului că țara sa, Prusia, se afla în război cu Imperiul Austro-Ungar, principele Carol a fost nevoit să se deghizeze și să călătorească incognito cu un pașaport elvețian fals. Carol ajunge la Baziaş pe data de 6 mai 1866, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care îi duce la Giurgiu, iar de aici să vor îndrepta spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie.

Depunerea jurământului

Carol ajunge la Bucureşti pe data de 10 mai 1866 și intră în oraş pe podul Mogoşoaiei, apoi este escortat spre Dealul Mitropoliei. Pe drum este aclamat cu bucurie de deputați, nobili și de câteva zeci de mii de români adunați să îl cunoască pe viitorul domnitor. Carol este condus imediat la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”

Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază care va rămâne emblematică pentru întreaga sa domnie: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

O nouă constituție și luptele pentru independență

Încă de la instalarea sa pe tron, Carol I s-a îngrijit de redactarea unei noi constituții care să transforme România într-un stat independent și democratic. Constituția adoptată în 1866, fără aprobarea Marilor Puteri, a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale.

În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. Acestea au fost puse în fața faptului împlinit și nu au mai fost înregistrate rezistențe. Ultima piedică a trecut-o Carol I în luna octombrie 1866, când a făcut o vizită la Istanbul și a obţinut firmanul de numire din partea sultanului.

Războiul ruso-turc, pierderea Basarabiei și câștigarea Dobrogei

Începutul domniei lui Carol I nu a fost lipsit de evenimente politice și sociale. În pofida faptului că a fost primit cu speranță și cu brațele deschise, numeroase grupări cu anumite interese politice și financiare s-au opus noului rege și au încercat să destabilizeze echilibrul fragil de la București. Regele a demarat destul de rapid o reformă de amploare a armatei și a început ample proiecte de construcție a căilor ferate pentru a lega toate provinciile țării. Conjunctura politică europeană era presărată de războaie care aveau să schimbe destinul tuturor statelor vecine.

La începutul anului 1877, izbucnește conflictul armat dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus, pe data de 10 mai 1877, România își declară independența, dar era doar o chestiune de timp până când armata avea să fie trimisă în războiul dintre ruși și turci pentru a-și câștiga cu adevărat independența și suzeranitatea față de Înalta Poartă.

Trupele țariste trec la sud de Dunăre, dar nu reușesc să îi respingă definitiv pe otomani. În aceste condiții, este solicitat ajutorul României, iar Carol I preia conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. Forțele române cuceresc reduta Rahova, duc lupte grele pe flancul Vidin – Belogradcik, rușii reușesc să înainteze și, în cele din urmă otomanii capitulează pe data de 23 ianuarie 1878.

În urma războiului, independenţa României este recunoscută. Dar, în pofida sacrificiului sângeros făcut de popor, cu peste 10.000 de soldați morți, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea.

Încoronarea regelui Carol I pe data de 10 mai 1881

Castelul Peleș, prima reședință regală construită de Carol I

Imediat după proclamarea independenței, au avut loc o serie de reforme constituționale, iar guvernul liberal a aprobat, în cele din urmă, numirea domnitorului Carol I drept alteță regală și proclamarea României drept regat.

Pe data de 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României”.

Primul cuplu regal a avut o singură fiică, pe Maria, decedată la vârsta de 4 ani. Nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze urmașilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau urmașilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I.

Instabilitatea politică și revoltele țăranilor din 1907

Familia Regală și mai ales Regele Carol I aveau în mod evident o mulțime de oponenți pe scena politică și socială. Liberalii radicali, diverși urmași ai familiilor Brătianu și Sturza îl atacau în mod constant pe rege atât în țară, dar mai ales în străinătate. Cu toate acestea, timp de 20 de ani, Carol I a reușit să mențină un echilibru la guvernare prin alternanța dintre conservatori și liberali.

În ceea ce privește politica externă, știind cât de ostilă este Rusia, Carol I a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, prin care România încerca să se protejeze de influența Rusiei și încerca să devină un factor de stabilitate în Balcani. Tratatul a fost ţinut secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de nepopulară în rândul opiniei publice.

Între timp, Carol I se confrunta și cu revoltele țăranilor oprimați de marii boieri latifundiari, reduși la un trai de subzistență, în condițiile în care în toate țările din jur țăranii aveau mult mai multe drepturi și erau proprietari de pământuri. Revoltele țăranilor culminează cu răscoalele din 1907, care sunt înăbușite în sânge de jandarmi, una dintre cele mai mari greșeli pe care le-a făcut regele Carol I în politica sa internă. De-a lungul domniei, el a amânat în mod constant reforma agrară și acordarea de drepturi cetățenești țăranimii, deși România era o țară eminamente agrară și se baza pe forța oamenilor care lucrau pământul și care își dădeau viața în războaie.

Primul război mondial și sfârșitul domniei lui Carol I

Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 28 iunie 1914 la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe Carol I despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”.

Regele a susținut de la bun început ca România să intre în război, alături de Germania, împotriva Rusiei. Dar parlamentarii au votat pentru o poziție neutră, toți marii politicieni s-au întors împotriva regelui, iar Ion I. C. Brătianu a preluat politica externă a țării.

Curând după izbucnirea primului război mondial, Carol I moare pe data de 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, după o domnie de aproape cinci decenii. O mare parte din clasa politică și din popor au primit vestea morții lui cu un sentiment de ușurare, regele Carol I fiind ultima piedică în calea României de a se alia cu Antanta și de a lupta pentru întregirea neamului și recuperarea Ardealului.

Regele Carol I a fost dintotdeauna rigid și reticent în relațiile lui cu politicienii și parlamentarii români, cu boierii și liderii politici. El a impus ordinea și rigoarea legii, a susținut reforme moderne și a controlat cu o mână de fier parcursul unui stat care trecea prin transformări uriașe, din epoca otomană, către orientarea europeană. Carol I a venit într-o Românie dominată de Imperiului Otoman și a lăsat în urmă o putere regională pregătită să recupereze Transilvania, oprimată de Imperiul Austro-Ungar.

Sub domnia regelui Carol I, România și-a câștigat independența, și-a consolidat granițele, a început dezvoltarea industrială, infrastructura rutieră și de cale ferată. Regele Carol I s-a implicat activ și în dezvoltarea culturii și a învățământului, a dezvoltat Universitatea și a susținut Academia Română, al cărei președinte de onoare a devenit în anul 1879. Se poate spune că, prim politica sa fermă și bine reglementată, Carol I a ajutat România să reducă uriașul decalaj care o separa de Europa Occidentală.

foto: Shutterstock