Uită de clișeele și ideile preconcepute conform cărora oamenii puternici își găsesc singuri soluțiile pentru problemele lor sau că trebuie să ai probleme foarte mari pentru a merge la psihoterapie, ne sfătuiește psihoterapeutul Miruna Stănculescu.
Mă tentează să încep cu preconcepțiile în legătură cu mersul la psiholog. „Oamenii puternici își găsesc singuri soluțiile la probleme“ sau „Am prieteni, vorbesc cu ei“ ori „N-am probleme suficient de mari, mă descurc“. Nu-i așa, e distractiv să constați că, deși mersul la doctor nu înseamnă în mod automat o boală grea, mersul la psiholog înseamnă (deseori și de multe ori automat) o pro-blemă la cap. Să spunem lucrurilor pe nume, zic… Nu nebunii merg la psiholog. Ca să nu mai zic că (vorba uneia dintre profesoarele mele) „nebuni sunt puțini, normali și mai puțini, iar marea în-ghesuială este între cele două“. Eu cred că la psiholog merg oamenii care înțeleg că suntem project managerii propriilor noastre vieți. În această calitate, putem să le facem pe toate de unii singuri sau putem apela la resurse eficiente care să ne faciliteze rezolvarea mai rapidă a unei probleme. Și, da, e ok să avem probleme. Nu de alta, dar de vreme ce e ok să găsim soluții, n-are cum să nu fie în regulă să avem motive să generăm soluțiile cu pricina. Nu ai cum să fii mândru că găsești soluții în timp ce ți-e rușine să ai probleme.
Psihoterapia nu e (așa cum ați putea crede) doar pentru oameni care au rămas fără alternative, ci pentru oameni care vor o calitate a vieții mai bună, indiferent dacă ceea ce îi supără e foarte deranjant (atacuri de panică, de exemplu) sau doar vor să se cunoască mai bine. În fine, să trecem la tema propriu-zisă, adică la care sunt semnele că ai putea avea nevoie să apelezi la serviciile unui psiholog. O să încep cu câteva dintre cele cunoscute și o să continui cu unele poate surprinzătoare.
Prevalența unei emoții
Indiferent care ar fi aceasta, este unul dintre semnele cunoscute. Emoțiile sunt ca niște musafiri. Ne vizitează în fiecare zi. Vin și pleacă în funcție de contextul de viață și povestea pe care ne-o spunem despre acesta. Fie că este vorba despre frică (stare anxioasă sau atacuri de pani-că), tristețe (stare depresivă) sau furie (agresivitate), dacă vreuna dintre ele se instalează permament și preia controlul stării tale de spirit, e momentul să faci echipă cu un psihoterapeut.
Acesta este următorul exemplu. Viața nu e doar roz, ci are și lovituri. Fie că este vorba de pierderea unei persoane dragi, a statutului social, de un partener abuziv sau de o boală grea, toate acestea sunt, din punct de vedere psihologic (și nu numai), traumatice. Dacă simți că nu le faci față, nu poți trece mai departe sau nu poți pune capăt abuzului, atunci e de luat în calcul ajutorul unui psiholog.
Dependențele
Figurează și ele pe lista cunoscută a problemelor. Fie că este vorba de dependența de o substanță sau de un comportament adictiv (de la mâncare la cumpărături), poți beneficia de ajutor psihologic. Cum spuneam, lista nu este exhaustivă. Mi se pare însă mult mai util să trec la semnele mai puțin deranjante și (implicit) mai puțin cunoscute, dar care sunt deseori precursorii problemelor serioase de mai sus.
Așadar, primul dintre semne este „întotdeauna mă gândesc la ce poate merge prost“. Și nu contează dacă vi se pare că asta se numește a fi prevăzător ori prudent. Sigur că unii suntem mai optimiști decât alții, dar, dacă modul meu de viață obișnuit vine cu luarea în calcul a tuturor lucrurilor care pot merge prost, o să primesc la pachet o stare de îngrijorare constantă, plus descurajarea generată de renunțarea la risc cerută imperios de prudență. Nu că ar fi ceva rău să fii prudent, dar orice nouă acțiune presupune un risc asumat (de greșeală sau de eșec), iar dacă pesimismul personal nu mă lasă să întrevăd vreo șansă de reușită, atunci voi renunța să experimentez. De aici e doar un pas până la instalarea unei stări depresive sau anxioase.
„Când iese bine, ai noroc, când iese prost, ești de vină“
Acesta este următorul semn discret. Are în spate o stimă de sine scăzută. Vine împreună cu un dialog autocrucificant despre neajunsurile personale – fizice, mintale și comportamentale. Nimic din ce faci nu e destul de bine. De fapt, destul de bine nici nu există. PERFECT ar trebui să fie tot ce faci. Oriunde te uiți, vezi numai oameni mai buni, mai deștepți și mai devreme acasă decât tine. Dacă te recunoști și ai înțelepciunea de a apela la un psiholog, ai o șansă să îți revizuiești părerea despre propria persoană înainte de a ajunge la concluzia depresivă că nu ești bun de nimic și că mai nimic bun nu depinde tine.
„Oamenii sunt răi și te judecă“
Să trecem la „oamenii sunt răi și te judecă“. Nu, nu sunt naivă. Nu toți semenii noștri sunt buni samariteni și o parte dintre ei se erijează în judecători. Doar că problema nu e că oamenii fac lucruri, ci că ție îți pasă. Aprobarea și recunoașterea or fi ele importante, dar la fel de important este și să accepți că, orice ai face, nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. O descriere a lumii de acest tip va duce la anxietate socială și la imposibilitatea de a te purta firesc în interacțiunile cu ceilalți. Un psihoterapeut priceput te poate ajuta să te echipezi în așa fel încât să fii mai puțin sensibil.
„Sunt înconjurat de tâmpiți“
Acesta este un alt semn că ai nevoie să îți revizuiești părerea despre lume. O afirmație de acest tip va genera frustrare (furie) și interacțiuni agresive cu semenii tăi. Care au mari șanse să nu-și bată capul cu problema ta, ci doar să te izoleze pur și simplu. Sau să îți întoarcă agresivitatea condimentându-ți interacțiunile sociale cu tensiune, violență și neacceptare.
„Capul plecat sabia nu-l taie“
Altmiteri o zicală celebră românească furnizoare de înțelepciune, aceasta are (în viața de toate zilele) mai degrabă iz de evitare a conflictelor. Și stergerea de pe lista de cuvinte uzuale a lui „NU“. Ceea ce e o problemă atunci când vine vorba de o viață trăită autentic, pentru că omul care nu spune „nu“ ajunge să trăiască viața altcuiva. Un conflict (din cel civilizat, desigur) fiind un lucru bun, respectiv un prilej de negociere a diferențelor inerente în relaționarea dintre oameni. Și aici, un psiholog te poate ajuta să reintroduci bunul și pe nedrept hulitul „NU“ în vocabularul propriu.
„Viața e un stres continuu“
Corect, trăim vremuri complicate, cu multă informație de procesat, pline de termene-limită, de lucruri de făcut, de șefi de mulțumit, de case de ținut. Dar calitatea de stresor o acordăm noi. Facem alegeri, avem un mod de coope-rare cu realitatea. Toate acestea pot fi puse sub lupă și adaptate la persoană. Suntem toți conștienți că e musai să ne adaptăm la realitate, problema fiind că rareori realizăm că adesea ne putem alege realitatea căreia să ne adaptăm. Nu de alta, dar „trebuie“ nu există . Vrem (sau nu vrem) să facem lucruri pentru că vrem (sau nu vrem) să ne asumăm consecințele derivate din a le face (sau a nu le face).
O să mă opresc aici cu lista, deși ar mai fi multe exemple de dat. O să închei spunând că un psihoterapeut este un om antrenat să furnizeze perspective obiective. Nu soluții, nu sfaturi, ci perspective obiective. Menite să te ajute să îți recapeți controlul asupra realității prin modificarea modului în care relațio-nezi cu ea. Un soi de antrenor de fitness mintal care te ajută să capeți mecanisme de cooperare cu realitatea mai performante și mai adaptate realizării propriilor tale idealuri și dorințe. Și dacă e ok să zâmbești cu toată gura și să spui: „Îți place zâmbetul meu, m-am dus o vreme la stomatolog“, ce-o fi atât de diferit să afirmi: „Îmi place starea mea de spirit, am fost la psiholog“. Zic și eu… deh, psihoterapeut, nu?