Adesea, în domeniul profesional, comportamentul riscant este privit ca un lucru negativ, mai ales dacă ești femeie.Iată ce am aflat despre managementul riscului de la specialistul în Resurse Umane George Butunoiu, de la Executive Search Consultants. Descoperă și felul în care tratează riscul două femei de carieră: Andreea Emilian (Salon Strop Concept) și Aviva Vita (Vitacom).
Dacă e să căutăm un sinonim pentru cuvântul risc, printre primele lucruri care ne vin în minte sunt pericolul sau chiar comportamentul lipsit de înțelepciune. Cu toate acestea, dacă schimbi unghiul asupra căruia analizezi riscul, el se transformă în ocazie, șansă, oportunitate, deci devine un ingredient indispensabil al succesului. Așa îl consideră și Aviva Vita, marketing manager al companiei de distribuție de produse electronice și electrotehnice Vitacom, care crede că nu poți atinge succesul dacă urmezi un drum sigur. Prin comparație, Andreea Emilian, fost trainer în cadrul unei multinaționale de distribuție de produse farmacologice, actualmente trainer de vânzări independent și proprietară a salonului-boutique de frumusețe Strop Concept, spune că nu este o persoană care să iubească riscul și nici adrenalina în exces. Cu toate acestea, sfătuiește pe oricine să încerce mereu lucruri noi, pentru că s-ar putea să le placă atât de mult încât să-și schimbe părere a asupra asumării riscurilor.
George Butunoiu, head-hunterul de la Executive Search Consultants pune punctul pe i în materie de mangementul riscului – singurul care se ocupă în viața noastră de contabilizarea riscului este instinctul de conservare al fiecărui individ în parte. Din păcate, prea puțini dintre noi facem un „management al riscului” ca la carte, în special în privința riscurilor personale.
Cele două tipuri de riscuri
George Butunoiu ne spune că mereu trebuie să facem diferența între riscurile personale (consecințe directe asupra ta) și riscurile legate de activitatea profesională (consecințe pentru angajator / organizație), întrucât sunt teme complet diferite.
„La modul general, dacă vorbim despre activitățile profesionale, angajatul nu are nicio treabă cu riscurile și nici nu prea-și pune problema; asta e exclusiv treaba și responsabilitatea managementului. Chiar dacă unii angajați, din cine știe ce motive (conștiință, interes să iasă în evidență etc.), administrează riscurile profesionale într-o manieră asemănătoare cu cele personale, nu înseamnă mare lucru; managerii sunt obligați să considere că angajații nu percep și nu administrează riscuri și să acționeze ca atare (proceduri, control etc.)”, explică George Butunoiu.
Expertul în Resurse Umane adaugă: „Angajații reacționează la riscul profesional doar când acesta se transformă în risc personal și care poate avea consecințe asupra lor, directe sau indirecte. Or, din această perspectivă, la angajații din firmele private există mai multe legături și mai directe între riscurile profesionale și cele personale, consecințele. Pe când la angajații de la stat, care nu suportă consecințele actelor lor, indiferent ce fac (chiar dacă dau foc la clădire, la școală sau altele asemănătoare!), percepția și conceptualizarea riscului e, practic, inexistentă.”
Când este vorba despre riscuri majore pentru companie sau pentru business, să te bazezi pe conștiința angajaților e o greșeală capitală de management, fiindcă e suficient ca unul singur să producă un dezastru, chiar dacă ceilalți 99 sunt în permanență atenți și responsabili. Or, pentru a evita riscul acelei unice persoane, toți trebuie să respecte procedurile. De aceea s-au inventat, pentru a minimiza riscurile.
O paranteză despre profesori și riscuri
Head-hunterul George Butunoiu atrage atenția că modul în care analizăm și ne asumăm riscurile ca adulți are rădăcini în lipsa educației în acest domeniu: „Profesorii, fiind și unii dintre cei mai indolenți dintre bugetari, cu cea mai mică responsabilitate dintre toți, e normal să nu aibă nicio treabă cu riscurile și, prin urmare, nici nu ar avea ce să le spună copiilor pe aceasta temă. Cred că nici nu i-a trecut vreodată unui profesor prin minte să conceptualizeze acest subiect, să-l abstractizeze și să-l raționalizeze, iar apoi să-l prezinte elevilor.”
Managementul riscului la nivel personal
În general, pentru marea majoritate a oamenilor, instinctul de conservare e singurul care se ocupă de „managementul riscului” în toată viața respectivului individ, head-hunterul George Butunoiu spunând că „sunt extrem de puțini cei care își fac o listă a riscurilor, a factorilor de risc, care sunt capabili să facă mai multe iterații și să urmărească și legăturile indirecte dintre lucruri și acțiuni, nu numai pe cele directe și imediate. Eu, din poziția pe care mi-o dă meseria mea, sunt mereu uimit să văd că oameni foarte inteligenți, de altfel, nu și-au pus vreodată măcar, în zeci de ani, problema că ar putea să fie dați afară, că firma lor s-ar închide sau ar schimba complet modul de a face business, că altcineva mai bun le-ar putea lua locul etc.”
Asta nu înseamnă că managementul riscului nu e o disciplină bine închegată și perfect funcțională, cu totul bine documentat, clar, sintetizat: „Trebuie doar să citești și să faci ce trebuie. Și ce scrie acolo se aplică 100% și la riscurile personale, cele din viața ta de zi cu zi, dacă ai o inteligență cel puțin medie și ceva capacitate de analiză și de abstractizare, ca să particularizezi la situația ta ce scrie acolo. Însă extrem de puțini au reflexul acesta al studiului, pe de o parte, și autodisciplina necesară, pe de alta. Așa că foarte puțini dintre români își fac singuri un management al riscurilor personale. Și, oricum, cultura în care suntem, influențată decisiv și de religia noastră de tip contemplativ, descurajează pe față o astfel de abordare. Probabil că există o evoluție în această direcție, să ne apropiem de modelele occidentale de acțiune, însă e extrem de lentă, vor trece multe generații până să avem niște schimbări vizibile”, crede George Butunoiu.
Predispoziția la asumarea riscurilor / aversiunea față de risc sunt atribute personale destul de stabile în timp și ar trebui să fie incluse în profilul individului respectiv, chiar dacă sunt diferențe foarte mari în funcție de tipul de risc: adesea cineva își asumă sistematic riscuri foarte mari într-o anumită zonă, însă e extrem de precaut în alta. „Deci, când vrei să descrii predispoziția la risc a cuiva, trebuie obligatoriu să precizezi exact zona/domeniul și să fii conștient că, în altele, reacțiile pot fi complet diferite, poate chiar opuse”, conchide expertul.
Andreea Emilian, owner Strop Concept:
„Sfătuiesc pe oricine să încerce lucruri noi”
Andreea Emilian owner Strop Concept
Personal, îmi place viața mea așa cum este, iar acea rutină de acasă mă odihnește și îmi place. Profesional, după 15 ani de corporație, am simțit că este momentul să-mi creez un concept care mă definește, să devin antreprenor. Este însă un risc extrem de asumat, cu bune și cu rele, pe care l-am cântărit cel puțin trei ani. Deci important nu mi se pare neapărat să riști, ci să o faci foarte asumat. Sfătuiesc pe oricine să încerce lucruri. Și în trainingurile pe care le susțin, dar și în cazul propriului meu copil. Iar cursanților mei întotdeauna le spun să învețe să accepte și NU-uri. Mi se pare extrem de important. Dacă e să numesc un comportament riscant, să știți că mi se pare riscant să nu știi să te comporți ca un coechipier. Este o mare provocare pentru multe persoane, pe care am întâlnit-o de-a lungul anilor. În multe din etapele anterioare jobului (cum ar fi școala) învățăm să fim competitivi. Dar ulterior se transformă niște oameni atât de competitivi în buni lideri sau colegi? Asta mi se pare o provocare…
Citește și declarațiile Avivei Vita, marketing manager Vitacom, despre relația sa cu riscurile.
Despre riscurile profesionale cu femeia de afaceri Aviva Vita
Sursa foto: Shutterstock