Un bun dansator de tangou este cel care ştie să asculte muzica; un bun profesor te face şi pe tine s-o auzi
Am intrat în studioul de tangou cu puţină teamă. Recunosc, şi datorită pantofilor cu tocuri de zece, dar şi pentru că îi cunoşteam pe Lucian şi pe Monica, cei care urmau să-mi arate ce înseamnă să fii profesor de dans.
Ştiam că ei au ceva ce nu poate fi învăţat ca la şcoală, ceva care vine din interior, de foarte departe. Sunt luminoşi, calmi, ludici şi plini de încredere, au mereu un zâmbet contagios care pare că le circulă prin celule. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă sunt aşa pentru că dansează tangou sau dansează tangou pentru că sunt aşa. Într-o lume în care ni se spune că trebuie să căutăm un job ca să facem bani, în care eficienţa se măsoară în cifre, nu în trăiri, să îţi laşi întreaga viaţă invadată de o pasiune pare nebunesc. Iar dacă faci un pas mai departe şi încerci să insufli această pasiune şi altora, „să convingi, să spui adevărul despre tangou” înainte de tehnică, ritm sau postură, te numeşti profesor de tangou.
Totul începe cu o îmbrăţişare
„Imaginaţi-vă că aveţi între voi ceva foarte preţios, pe care trebuie să-l protejaţi”, începe Monica, la primele lecţii. Metaforele despre îmbrăţişarea de tangou sunt nenumărate. La un moment dat ai, fără dubiu, impresia că nu mai e vorba despre dans, ci despre toate relaţiile bărbat-femeie, despre viaţă. „Trebuie să fiţi tot timpul cu partenerul. Femeia păşeşte în spate, dar energia ei e spre înainte, spre el.” Apoi începe „il caminar” – mersul împreună, în îmbrăţişare pe muzică. Ceva ce pentru privitorul dornic de spectacol poate părea banal, pentru cursantul începător care îşi conştientizează dintr-o dată tot corpul, foarte greu, iar pentru profesor, esenţial. „Noi un an de zile am făcut doar caminar”, îmi spun Lucian şi Monica.
Şi se termină la răsăritul soarelui
Apoi încep căutările, foamea de dans, revelaţiile, tandele memorabile (O tandă este un calup de 3-5 piese similare, dansate de obicei cu acelaşi partener). „Eu am învăţat luându-mi oameni ca model şi urmându-i, vânându-i”, îşi aminteşte Lucian. „Am mers la cursuri cu ei şi mi i-am apropiat, iar ei au simţit. Trebuie să te implici.” Dacă o faci, în doi ani poţi căpăta „maturitatea în dans” necesară. Lecţiile se întâmplă două seri pe săptămână, dar tangoul face parte din viaţa celor pasionaţi full-time. Lucian Stan a renunţat la job ca să se concentreze pe dans. Era ofiţer şi inginer de calculatoare. Nu te îmbogăţeşti, spune el, decât sufleteşte (ţi se pare puţin?). Monica Şurubariu încă merge la biroul notarial la care lucrează, de fiecare dată cu pantofii de dans în geantă.