Îmbrăţişează-mă”. Acesta a fost primul lucru pe care Nick mi l-a spus la scurta noastră întâlnire din dimineaţa conferinţei.
Australianul de 28 de ani este unul dintre cei mai căutaţi speakeri motivaţionali din lume, scrie cărţi şi are propria lui companie. S-a născut fără mâini şi fără picioare, din cauza unei boli rare, numită tetramelie.
Am început să mă tem de întâlnirea cu Nick în momentul în care toţi în jurul meu spuneau că ei nu s-ar putea abţine să nu reacţioneze ciudat dacă l-ar vedea. Ciudat însemnând, probabil, un amestec
de milă şi teamă… Habar n-am! Eu am descoperit că, atunci când Nick vorbeşte, nu-i mai vezi handicapul. Te acaparează prin altceva. Nick conduce organizaţia „Life Without Limbs”, a scris o carte inspiraţională cu acelaşi nume, produce numeroase DVD-uri, este ştiut, iar vorbele lui au impact. La 21 de ani a absolvit facultatea, Finanţe şi Contabilitate, însă discursuri a început să ţină de la 17 ani. Transformase deja un handicap teribil într-un atu.
În sala conferinţei organizate de agenţia Top Speakers se aflau mulţi corporatişti, câteva persoane cu dizabilităţi, tineri, studenţi… În dreapta mea, o tânără începe să plângă din primele minute. Eu îmi notez cât mai multe, epuizez foile şi râd.
Trebuie să vă spun că Nick are un umor perfect dozat! Urcat pe acea măsuţă, am tot timpul impresia că îşi face griji pentru noi. La cei 28 de ani ai săi, probabil s-a obişnuit cu reacţiile mulţimilor – ştie că lumea se crispează în prezenţa sa. Însă, reuşeşte să ne facă să ne relaxăm atunci când spune că „bărbaţii nu se tem dacă le îmbrăţişez soţiile. Ştiu că n-o să pun niciodată mâna pe ele!” Sau când ne-a povestit cum a învăţat el să facă surf şi îi tremurau şi mâinile şi picioarele de frică. Sala râde în hohote. Lumea îl crede, ne trage pe toţi după el.
A ştiut care este sensul său în lume la vârsta de 15 ani. Ca Dumnezeu să sereveleze prin el. „Ar fi grozav dacă Dumnezeu mi-ar da mâini şi picioare”, îmi spune la interviu, „însă dacă îmi schimbă inima şi mă foloseşte în acest fel este în regulă şi aşa.” Între 8 şi 12 ani a fost deprimat şi furios. Se simţea o povară pentru ai săi, nu vedea cum ar putea ieşi ceva bun din existenţa sa.
La 10 ani a încercat să se sinucidă. „Mulţi oameni îmi spun că am o atitudine pozitivă. Dar nu aşa am trecut peste greutăţi.
Ci ştiind că sunt aici cu un scop, că nu sunt singur, că am speranţă dincolo de această viaţă! E mai mult decât a fi optimist! Pentru că există perioade în viaţă când ai o atitudine negativă! Unii cred că ai nevoie doar de pozitivism, însă eu n-aş putea face asta. Dacă te duci azi la spital şi vezi un copil care moare de cancer, nu-i poţi spune să fie optimist! Nu va funcţiona. Nu e vorba doar de atitudine şi de a fi un om bun. Eu îmi spun în fiecare dimineaţă: Doamne, dă-mi ceea ce am nevoie, îţi mulţumesc pentru ce îmi dai. Şi îl întreb cum vrea să-l servesc astăzi. Când ai Sfântul Duh cu tine, trăieşti cum trebuie. Asta e experienţa mea. Însa fiecare comunică diferit cu Dumnezeu”, adaugă. Cauza principală a nefericirii este să-ţi pui speranţă înlucrurile efemere: sex, bani, distracţii. Un alt motiv este să te considerin o victimă. „Nu trebuie să-ţi plângi de milă!” În paradigma lui Nick, dacă ai o atitudine pozitivă nu înseamnă că ai şi pace interioară. „Eu nu pot să vin în România şi să fac pe super-eroul. Nu pot vindeca inima nimănui. Şi eu am momentele mele proaste.” La conferinţă, chiar ne-a recunoscut că uneori plânge şi că se simte încă „în construcţie”. Dar speră că este o treaptă care îi va duce pe oameni mai aproape. Mai aproape de ce? Sau de cine? „Mai aproape de a înţelege că sunt aici cu un motiv şi că există o putere superioară lor.”
A intrat în sală pe un căruţ, împins de unul dintre ajutoarele sale. Bărbatul l-a luat apoi în braţe şi l-a pus pe masa din mijlocul scenei. Lângă el se află o biblie, din care ne citeşte la un moment dat un psalm.
Iisus Christos i se pare un om „incredibil de cool”. Se deplasează cu ajutorul ciotului stâng, la care are două degete; e fericit că poate să facă cu ele semnul păcii, ne spune amuzat. Ne povesteşte că a ţinut primul discurs la o şcoală oarecare şi că a durat câteva minute. Anterior, dăduse 53 de telefoane pentru a-şi oferi serviciile şi obţinuse doar refuzuri. Nu are încă o famile, dar îşi doreşte.
„Nu am nevoie de braţe ca să port inima unei femei”. La interviu m-a impresionat teribil când mi-a zis că se vede cu siguranţă conducându-şi fiica la altar, în ziua nunţii ei.
Ne-a cerut să facem mai multe exerciţii la conferinţă. Primul, să scriu trei lucruri pentru care sunt recunoscătoare azi; un altul, să numesc trei lucruri care mă opresc de la a-mi atinge scopul. Nick crede că nu este nimic rău în a-ţi dori bani şi că nu mâinile şi picioarele îţi aduc fericirea, ci doar te ajută să realizezi lucruri. „Eu sunt un om bogat, pentru că am o linişte şi o bucurie care nu depind de circumstanţele mele”,
îmi spusese mai devreme.
Faţă în faţă cu el însă, am realizat, pentru prima oară în deplinătate, cât de recunoscătoare sunt pentru că… sunt întreagă.
„Cât de frumos e, dar totuşi ce ochi trişti are!”, îmi spune unul dintre colegii mei, uitându-se la pozele cu Nick. Aşa mă simţeam şi eu după conferinţă: tristă. Şi nu pentru că discursul şi energia lui Nick nu ar fi fost minunate. Căci au fost! Nu pentru că nu s-ar fi spus lucruri care să mă facă să mă gândesc la mine
într-o altă lumină. Puterea din Nick a ajuns la mine. Cu toate astea, am avut sufletul întors pe dos. Mă
întrebam de ce se întâmplă astfel de lucruri, eu ce-aş fi făcut în locul lui? Şi m-am simţit slabă. Sau, dacă mi s-ar naşte un copil cu această maladie, cum aş reacţiona, ce s-ar întâmpla oare cu el în România? Mă gândeam la părinţii şi la cei doi fraţi ai lui Nick, născuţi „normali”. Dacă eu m-am trezit în luptă cu gândurile astea, îţi dai seama ce drum prin propria minte a avut de parcurs Nick ca să ajungă unde e acum? El este un luptător. Şi îţi doresc din inimă, dacă tot ai ajuns să citeşti până aici, să te laşi inspirată de el. Şi să-l crezi.
ROBERT TURCESCU
Jurnalist
„Felul în care gândeşte Nick este tulburător. Intersectându-mă cu el, am avut dorinţa de a mă bucura mai mult. Prima întâlnire a venit într-un moment în care îmi propu-sesem să trăiesc mai mult. De aceea evadările din rutină şi anumite limite ale existenţei mele au devenit din ce în ce mai dese. E o sumă de schimbări pe care mi-am propus să le fac la începutul anului trecut.”
SANDRA PRALONG
Consultant, UNFPA România
„Trebuie să dai totul ca să izbândeşti! Conferinţa lui Nick a fost o mare lecţie de viaţă! Mesajul lui este fix acesta: Găseşte-ţi calea şi dă tot! Cred că ne trebuie mai multe astfel de exemple, cum ne trebuie deopotrivă să le evidenţiem şi pe cele mai puţin dramatice pe care le întâlnim. Căci, ca să ai succes, CUM faci lucrurile contează chiar mai mult decât ceea ce faci…”
CARMINA ROGOJINARU
Country Manager, Ewopharma
„Impactul cel mai puternic l-am observat asupra fiicei mele de 15 ani, Ruxandra. A ţinut să rămână până la sfârşit şi să-l îmbrăţişeze pe Nick. Acum îi citeşte cartea. Aşteptarea mea a fost ca echipa de vânzări şi marketing a Ewopharma să înţeleagă exemplul lui Nick şi să nu se mai plângă de probleme minore. Nick este într-adevăr inspiraţional, cu condiţia să fii deschis şi să-i urmezi sfaturile!”
IRINA JOSCEANU
Absolventă ASE
„În cazul lui Nick m-a uimit perseverenţa lui. Când ne-a povestit despre cele 53 de telefoane pe care le-a dat, m-a mişcat mai mult decât îţi poţi imagina… Asta a fost mereu una dintre problemele mele. Capacitatea mea de a trece peste refuzuri a fost mereu limitată, punctul meu slab. Acum sunt mai motivată ca oricând să continui în direcţia pe care mi-o doresc.”