Alexandra Mladin este interpret de conferinţă de aproape 10 ani şi, deşi lucrează la instituţiile europene, în România nu simte că ar avea parte de respectul cuvenit meseriei sale.
De la 14-15 ani mi-am dorit să devin traducător, aşa că am facut, silitoare, un liceu la secţia de limbi străine şi o facultate cu specializarea de traducători-interpreţi – terminologi. Dar diploma mea de traducător generalist nu mi-a folosit prea mult: când a venit vremea să lucrez mi-am dat seama că această meserie e prea grea pentru mine.
Aşa că, atunci când, la o conferinţă, am auzit din căşti o „simultană” perfectă, cursivă, foarte corectă şi făcută aparent fără efort, nu am putut să nu trag cu ochiul către cabina interpreţilor. Cu o ţinută şi un discurs impecabile, ce emanau profesionalism, pasiune şi siguranţă de sine, Alexandra Mladin a fost imediat de acord să-mi dea un interviu. Meseria de interpret este luată prea uşor şi oamenii trebuie să ştie cât de greu este de fapt, a spus ea.
La 31 de ani, Alexandra are hobby-urile oricărei femei: o revistă, o carte, o vizită la spa. Numai că ea şi le permite mult mai rar, între două avioane, pentru că lucrează şi pentru clienţi privaţi din România, dar şi pentru instituţiile europene de la Strasbourg şi Bruxelles.
De când era la şcoala generală spunea tuturor că vrea să devină translator, chiar dacă, pe atunci, nu prea ştia ce înseamnă asta. În schimb, ştia că îi plac limbile străine, aşa că a terminat secţia de traducători – interpreţi – terminologi din cadrul Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti, apoi a făcut şi un master de interpretare de conferinţă. „Abia atunci am văzut că există o diferenţă între traducători, care fac traducerile scrise, şi interpreţi, care fac interpretare orală – traducere este impropriu spus”, explică Alexandra.
Un bun interpret poate să nu se priceapă şi la traducere, şi invers. „În alte ţări separarea între cele două este mai clară. La noi, din păcate, trebuie să le facem pe toate. Nu se poate altfel. Clienţii care au nevoie de serviciile de interpret au nevoie şi de traduceri scrise şi invers.”
Deşi clienţii sunt adesea dificili, condiţiile tehnice sunt slabe, subiecte sunt grele, iar munca interpreţilor nu este recunoscuta la adevărata sa valoare, Alexandra îşi face meseria cu plăcere şi satisfacţie. Una dintre calităţile care o ajută este rezistenta la stres şi „uzură”, cum spune ea.
„Această meserie te uzează foarte mult. În general, un interpret nu ar trebui să lucreze mai mult de trei zile pe săptămână”. De altfel, interpreţii lucrează, în mod normal, în echipe de câte doi, pentru a putea traduce cu rândul căci concentrarea este atât de intensă încât un om nu este capabil să traducă mai mult de 20 de minute, fără pauză.
Interpretarea simultană, atunci când interpretul vorbeşte în acelaşi timp cu cel care ţine discursul, mai necesită o capacitate de reacţie rapidă, o bună capacitate de anticipare, de adaptare şi putere de convingere.
Se mai întâmplă să nu ştii câte un cuvânt, până la urmă nimeni nu poate şti „la perfecţie” o limbă străină, aşa că trebuie să treci mai departe fără să se observe, fără să eziţi. „Ideea nu este să traducem cuvânt cu cuvânt, ci să redăm ideile principale, nuanţele. Chiar dacă nu ştim toate cuvintele, important este ca mesajul să sune fluent în limba ţintă, fără sincope şi fără pauze stânjenitoare.”
Atunci când nu există instalaţie de „simultană”, cu microfoane şi cabine, se recurge la interpretarea consecutivă, adică interpretul aşteaptă ca vorbitorul să se oprească, apoi traduce. Uneori, vorbitorul se opreşte după câteva fraze, alteori se opreşte abia la finalul discursului, aşa că interpretul trebuie să-şi ia notiţe şi să poată reda mesajul, sintetizat.
„Deşi mulţi au impresia că acesta este tipul de interpretare cel mai uşor, dimpotrivă, este foarte greu. Mulţi interpreţi evită să facă traducere consecutivă din cauză că sunt expuşi în faţa auditoriului”, explică Alexandra.
Ea recunoaşte că, în ultimul timp, interpreţii din România au început să fie priviţi cu mai mult respect. „Mai ales cei dintre noi care lucrăm pentru instituţiile europene – Parlament European, Comisie, Curtea de Justiţie. Aceasta este o garanţie a calităţii”, spune ea.
Chiar şi aşa, oamenii încă nu ştiu foarte multe despre această meserie, nu ştiu cum să se comporte faţă de interpret şi cât de important este să aibă o relaţie bună cu el. Au de suferit în special femeile, pe care toată lumea le percepe ca fiind „fetele de la cabină”, după cum spune Alexandra.
Nici condiţiile tehnice nu sunt atât de bune pe cât ar trebui. „Nu auzim de cele mai multe ori ce se vorbeşte, sonorizarea nu este mereu dintre cele mai bune. Evident, dacă nu iese bine, este vina interpretului.”
Iar clienţii, care ar trebui să ofere interpretului documentaţia necesară, refuză, de multe ori să o facă, invocând confidenţialitatea informaţiilor. „Dacă clientul nu înţelege că pentru o bună pregătire este nevoie de materiale, este foarte greu să îţi faci meseria. Este o adevărată luptă să obţinem materiale pregătitoare, uneori chiar subiectul reuniunii!”
Pentru lipsa de respect de care se plânge Alexandra sunt de vină şi unii din colegii ei, aşa-zişi interpreţi care nu au un standard de calitate ridicat şi din cauza cărora suferă şi cei cu adevarat pregătiţi.
La final, am fost curioasă dacă străinii sunt vorbitori mai buni decât românii. „Depinde. Sunt români care vorbesc bine şi străini care vorbesc rău.”
Când lucrează din engleză are de-a face cu mulţi vorbitori străini, care nu sunt nativi şi trebuie să facă efortul de a înţelege tot felul de accente şi pronunţii. Dar nici cu românii nu e întotdeauna uşor. „Românii sunt o provocare din cauza structurii frazelor – cu multe paranteze pe care le deschid şi nu le mai închid”, spune Alexandra râzând.