Elena Cremenescu are 31 de ani de experienţă în domeniul farmaceutic şi 12 în cercetare.
Ea a pus bazele brandului Elmiplant, în 1992. De atunci face cosmetice pentru piele şi spirit. …
Elena Cremenescu are 31 de ani de experienţă în domeniul farmaceutic şi 12 în cercetare.
Ea a pus bazele brandului Elmiplant, în 1992. De atunci face cosmetice pentru piele şi spirit.
Doamna Cremenescu, ce profesie aveţi?
Sunt doctor farmacist pe tema de doctorat „Fotoprotecţie solară”. Sunt foarte fericită că am reuşit să-mi dau doctoratul, am dus la bun sfârşit un vis pe care l-am abandonat în 1992, când am pus bazele firmei Elmiplant.
Înainte, am lucrat la Institutul de Stat pentru Controlul Medicamentului şi cercetări farmaceutice.
Am 12 ani în cercetare şi doar cei ce fac parte din acest domeniu ştiu că e un microb de care nu scapi toată viaţa.
E o chestie extraordinară să faci ceva nou, care să fie util şi mai sunt şi momente de euforie când mai primeşti câte un telefon sau o scrisorică de apreciere. Astea sunt cele mai frumoase momente.
Cum a apărut ideea Elmiplant?
Am fost un copil crescut la ţară, am vrut să fac Facultatea de Horticultură şi să-mi dedic viaţa florilor. Sunt îndrăgostită sufleteşte de tot ce este plantă. Dar nu am intrat la facultate, am mers la o şcoală de asistenţi de farmacie şi m-am pregătit pentru admiterea la această facultate.
Am intrat printre primii. Aşa am descoperit partea aceea în care plantele pot fi utile sănătăţii omului. Farmacia e grea, dar în funcţie de ceea ce vrei să faci în viitor poate fi extrem de interesant. Apoi am intrat în cercetare.
După Revoluţie însă, primii doi ani au fost atât de bulversanţi. Am simţit nevoia să fac ceva din două motive. În primul rând apăruseră ca ciupercile după ploaie nişte producători care nu aveau treabă nici cu profesia, nici cu cosmetica, iar în al doilea rând soţul meu a insistat foarte mult să facem ceva pe cont propriu, ştiind că suntem capabili de asta.
El este inginer de calculatoare şi lucra atunci la Fabrica de calculatoare care se cam dusese şi ea după ‘90. El a fost primul angajat Elmiplant. Elmi înseamnă Elena şi Mircea. Prodfarm s-a numit pentru că existau produse farmaceutice. Câţiva ani după ce am înfiinţat firma am avut şi producţie de unguente.
Am renunţat pentru că preţul trebuia aprobat la Ministerul Sănătăţii şi aşteptam foarte mult, într-o perioadă în care leul se devaroliza mereu şi oricum făceai tot sub preţul pieţei vindeai.
Au existat momente în care v-a fost teamă de un eşec?
Erau momente în care simţeam că mi se goleşte cutia toracică toată. Erau temeri legate de încasarea banilor, să nu ne ia marfa şi să nu ne mai dea banii.
Erau en gros-uri cu tarabe pe care le puteai găsi închise oricând. Am luat atâtea ţepe de-alungul anilor, care mi-au otrăvit sufletul. Fiecare leu l-am investit în materii prime. Pentru suta de mii de lei care era necesară la înfiinţarea firmei ne-am împrumutat la prieteni, vecini şi rude.
Care a fost prima cremă făcută şi cum s-a vândut ea?
Au fost 100 de kilograme de cremă făcute la Combinatul Apicol, intr-un malaxor închiriat. A intervenit geniul de agent de vânzări a lui (Mircea) Cremenescu. Echipa de sales era el şi Andreea, fetiţa cea mică, atunci in clasa a VI-a. În prezent este directrorul de marketing al companiei.
O intrebam atunci, „Dar tu ce cauţi acolo?” şi ea zicea „dar trebuie să mă duc, ca să car diplomaticul lui tata”. Amândoi aveau foarte mare succes. Atunci, prin 94-95 mai existau parfumeriile care vindeau tot felul de cosmetice. Farmaciile primeau foarte greu cosmetice, ele erau menite medicamentelor. Etichetele se multiplicau în centrul Bucureştiului, unde era înainte magazinul Eva.
Acolo era singurul Xerox. Tăiam etichetele cu cutterul şi le lipeam cu aracet pe cutiile de polietilenă. A doua zi dimineaţa le găseam dezlipite şi o luam de la capăt. Peste 5 ani a ajuns şi stickerul în România.
Reţeta cremei era a dumneavostră?
Pe vremea mea, fiecare farmacistă avea caietul ei de reţete. Le prepara în spate, la „receptură”, era locul în care farmacistul procesa, prepara zeci de reţete pe zi.
Nicio farmacistă nu îşi punea pe faţă cremă „de cumpărat”. Nici nu aveai ce să cumperi. În centrul Bucureştiului însă, la piaţa Universităţii, unde este acum sediul unei bănci, era cel mai de lux magazin de cosmetice din capitală, unde se aducea cremă Ponds cu cacao, cu aloe vera, dar nu îţi permiteai. Eu aveam multe reţete de creme, dar cea pe care o preparam cel mai des era o cremă nutritivă pentru ten uscat. Toată viaţa am suferit din cauza tenului uscat.
Aş purtea renunţa la multe lucruri în viaţă, dar cred că fără creme aş muri. Prima cremă făcută a fost una clasică, cu ceară de albine, cetaceum, lanolină şi colagen, care este antirid. Lanolina este o grăsimă naturală obţinută din firul de lână oaie, care face tenul foarte elastic şi îl hrăneşte. Ceara de albine este o bază de unguent extraordinar de bună pentru piele.
La cât timp a venit următoarea producţie de cremă?
La o lună. Următoarea producţie a avut trei loturi de cremă, diferite. Am diversificat gama rapid, cu o cremă nutritivă, una antirid şi una hidratantă. Reţetele erau diferite dar pe acelaşi schelet. Dintr-o dată s-a triplat ce am făcut iniţial. Le-am produs tot la Combinatul Apicol.
Care a fost boomul Elmiplant?
Prin ‘95 ne-am mutat într-un apartament şi am scos primele produse de protecţie solară. Am fost primii care au făcut asta. O cremă costa aproape 8000 de lei. A fost aşa un boom că veneau diverşi buticari, distribuitori de pe litoral , stăteau la uşă cu sacoşa de bani, căci era pe vremea inflaţiei când totul se făcea cu sacoşa. Numai cu banii jos am vândut şi am reuşit să cumpărăm un turboemulsificator, de 100 de litri.
În apartament nu am avut cum să-l motăm, era prea mare, aşa că ne-am mutat într-un cămin de nefamilişti în Pajura.
Nu vă puteţi imagina în ce mizerie era. L-am renovat, l-am făcut zonă curată, în care puteai funcţiona, dar nici la trei ani iar nu mai aveam loc. Ne-am mutam din nou la Institutul Pasteur la capătul Giuleştiului, unde aveam camere înalte. Aici am luat-o de la capăt şi iar am renovat toată clădirea. Săracul domnul Cremenescu numai cu asta s-a ocupat ani şi ani de zile.
Am stat la institut până în 2001 când am cumpărat clădirea actuală. Era o hală fără nicio despărţitură, numai cu stâlpii de rezistenţă, fără geamuri, fără un acoperiş ca lumea, prin care zburau ciori, ţi-era şi frică să intri, era ca în filmele lui Hitchcock. Doi ani a durat şantierul. A trecut un an ca să realizez că ăsta e spaţiul meu, că nu mai am de plătit chiria.
Vă referiţi la stările de teamă despre care vorbeaţi mai devreme?
Da. Îţi intra în sânge o spaimă din asta, când venea ziua de plătit impozitele la stat, salariile la oameni, era un permanent un calvar. La un momentdat nu mai ştiam cum să fac, pentru că nu am suportat ideea să fac împrumuturi la bancă.
Nu suportam să ştiu că am de plătit un împrumut şi bine am făcut căci au fost perioade în istoria post decembristă în care nu ştiai ce dobândă e astăzi, ce dobândă va fi mâine. La un moment dat ajunsese dobânda la lei de 60-70% pe an. Era o nebunie. Cumpăram flacoane din Germania şi trebuia să plătim în mărci. Aşteptam şi o lună la bancă să ne dea mărci, căci nu exista valută. Ca un produs să ajungă în raft, la magazin, este o muncă titanică.
Cu cel puţin trei luni înainte plătesc materiile prime, ambalajele, machetarea, cercetarea şi după ce îl pun în raft mai stau încă trei luni până îmi încasez banii. Este un risc şi un stres extraordinar. Iar producţia nu a fost niciodată încurajată în România.
De asta aţi vândut Elmiplant producătorului grec de cosmetice Sarantis?
Da. Profit aveam. În 2007 când am vândut, fără a investi în publicitate şi marketing, profitul era de 1 milion de euro. Iar cifra de afaceri de 3 milioane. Am vândut-o pentru că nu mai suportam stresul că îmi vine termenul de 25 ale lunii şi trebuie să plătesc miliarde de lei la stat, pe care îi aveam în facturi date la clienţi şi nu mai reuşeam să-i încasez.
Din două în două săptămâni era ziua de salariu şi eu aveam de recuperat din piaţă miliarde de lei şi nu avem câteva sute de milioane să plătesc salariile. Asta din cauza legislaţiei. După ce am fost preluaţi de Sarantis am trecut prin cel mai complex de rebranduire şi relansare a brandului Elmiplant, pentru că au fost disponibili bani. Am luat la puricat tot ce înseamnă piaţă: concurenţa, ce portofolii are, la ce preţuri şi consumatorii. Am refăcut identitatea companiei de la ambalaje până la identitatea companiei.
Tagul Elmiplant este: îngrijire naturală pentru piele şi spirit. Nu oferim doar un produs cosmetic de calitate, dar îţi înalţă şi spiritul.
Produsele Elmiplant nu conţin parafini şi parabeni. Ce înseamnă asta?
Parabenii sunt nişte conservanţi care conform foartor multor studii sunt asociaţi cu formarea chisturilor mamare. E un cerc vicios.
Cei care stabilesc regulile fac parte din companiile multinaţionale. Ei nu au niciun interes swă scoată parabenii şi să facă produse cu un termen de valabilitate mai mare. Atunci, aceşti parabeni nu sunt interzişi, dar sunt trecuţi pe o listă de avertizare cum că ar fi cancerigene. Orice om care e de bună credinţă încearcă să-l scoatyă din reţetă.
Parafii sunt derivaţi din petrol care pot exista într-un produs care se aplică pe corp, dar într-un produs care se aplică pe faţă zi de zi, nu ar trebui să fie. Dau tot felul de probleme, nu sunt compatibili cu epiderma pentru că nu sunt un produs natural.
Produsele care conţin parabeni şi parafini au termenul de valabilitate mai mare de 30 de luni. Pe produsele Elmiplant scrie „a se folosi înainte de, vezi pe tub”, iar pe tub scrie 01.05.2011.
Asta înseamnă că are valabilitate doi ani. Dacă te uiţi însă pe produsele care au termen de valabilitate mai mare de 30 de luni, acolo nu ai să vezi nicăieri când expiră acel produs. Iar pe tub scrie aşa: „a se utiliza maximum în şase luni de la deschidere”, dar tu nu ştii când e fabricat. De foarte multe ori plăteşti brandul.