Eram studentă când m-am hotărât că vreau să fiu jurnalistă. Mi-am surprins puțin cunoștințele, căci nu prea se așteptau să fac o astfel de alegere: eram studentă la ASE și nici nu prea păream pasionată de scris.
Părinții mei însă știau că, așa cum alți copii visează să se facă ingineri, însoțitori de bord sau profesori, așa visam și eu să devin jurnalistă. Nu eram sigură că mi se potrivește, dar, ca tânăr cu orizonturile deschise, îmi doream să încerc, să văd cum e și cum te simți în acea postură.
Recunosc că de la bun început m-am confruntat cu diverse provocări. Mă simțeam aruncată într-un mediu total necunoscut pentru mine până atunci, mergeam la evenimente de care aflam cu o jumătate de oră înainte sau trebuia să scriu despre ceva care nu-mi era deloc familiar.
Ce pot să spun este că treci peste aceste momente cu ușurință, căci lucrurile au un ritm atât de rapid încât nici nu apuci să conștientizezi ce se întâmplă. Realizezi abia la sfârșitul zilei când reușești să aranjezi toată informația pe rafturi, că ai trecut peste toate, te-ai descurcat.
De fapt, ăsta e farmecul jurnalismului, că nicio zi nu seamănă cu alta, nici oamenii nu sunt aceeași și nici poveștilor lor.
De ce merită să încerci?
Pentru că într-un an înveți de cinci ori mai mult decât ai învățat în facultate. Iar fiecare zi vine cu oameni și subiecte noi. Iar după ceva timp îți poți da seama că nici numai știi pe ce domeniu te-ai angajat să scrii, căci ai scris despre toate.