„Nu se loveşte, fiindcă suntem la Nadia”, răspunde Ana unei voci care îl atenţionează pe prietenul ei de joacă. Cei doi au dat buzna în birou, s-au instalat la masă şi au început joaca.
După o „şedinţă” de colorat şi aruncat baloane, fiecare a pus ochii pe câte o jucărie şi n-au plecat până nu le-au primit.
I-am văzut doar câteva minute, dar am auzit din gura lor cuvinte pe care alţi copii nu le cunosc: puncţie, branulă, leucemie. Cei doi copii – băieţelul de doi-trei anişori, fetiţa de şase ani – sunt „clienţi” vechi ai secţiei de oncopediatrie din Spitalul Fundeni.
Iar Nadia Ulmeanu, a cărei simplă prezenţă pare să fie de ajuns pentru a-i proteja, este asistenta şefă şi îngerul păzitor al zecilor de copii internaţi aici. Sinceră să fiu, după experienţele trăite în spitalele noastre, nu mă aşteptam ca o asistentă, şi mai ales una care luptă zilnic cu moartea, să fie atât de blândă şi să vorbească cu atâta pasiune despre meseria şi pacienţii ei.
Dragoste la prima vedere
Nadia a ajuns să lucreze cu copiii bolnavi de cancer din pură întâmplare. Aici a fost repartizată la practică, pe când făcea o şcoală postliceală.
„A fost un impact destul de puternic, m-a marcat de atunci”, recunoaşte Nadia. Două săptămâni cât a durat practica, era în fiecare zi la spital. „N-am lipsit nicio oră din zilele de practică. Dar două săptămâni am avut dureri de cap.”
Încă de atunci a învăţat ce înseamnă să lupţi cu o boală nemiloasă cum este cancerul. S-a ataşat atât de mult de copii, încât îşi petrecea cu ei şi timpul liber, ba chiar venea şi noaptea la spital, deşi n-o obliga nimeni şi nici nu primea ceva în schimb.
După perioada de practică, Nadia a continuat să vină la spital, deşi nu terminase încă şcoala ca să poată fi angajată. Întâmplarea a făcut ca după absolvirea ei să se elibereze un post, pe care cei de la spital nu au vrut să-l dea altcuiva. La început a lucrat la camera de gardă a secţiei de pediatrie, unde nu avea o legătură atât de strânsă cu cei mici, iar din 2000 a devenit asistentă la oncopediatrie.
Asistentă şi psiholog
La scurt timp şi-a dat seama că ştie totul despre anatomia corpului uman, dar mai nimic despre psihic, aşa că a început facultatea de psihologie. Aceasta a ajutat-o să devină psiholog în cadrul asociaţiei PAVEL, dar îi dă şi puterea de a-i înţelege pe micuţii bolnavi de cancer. Mi-a mărturisit plină de mândrie că este singurul cadru medical care reuşeşte să comunice cu ei, atunci când devin depresivi din cauza tratamentului sau când au reacţii de respingere faţă de medici şi părinţi.
Deşi jocurile copiilor care au crescut prin spitale sunt legate de branule, seringi şi mănuşi chirurgicale, Nadia ştie cum să le distragă atenţia de la boala lor. E înarmată cu puzzleuri, cărţi de colorat, culori, CD-uri cu jocuri, iar din când în când mai fură din jucăriile fetiţei ei, ca să le facă ziua mai frumoasă micuţilor pacienţi.
Lucrează zilnic peste program
Programul Nadiei ţine de la 7:00 până la 15:00, dar niciodată nu pleacă mai devreme de ora 17:00. Sunt prea multe de făcut. Dimineaţa rezolvă problemele administrative – de o lună este asistent şef – iar după-amiaza se ocupă de copii.
Cumva, nici ea nu ştie cum, găseşte timpul necesar ca pe lângă îndatoririle de serviciu, să-i ajute şi altfel pe cei mici. Le face rost de medicamente care nu se găsesc în România, le găseşte sponsori dacă nu îşi permit să plătească tratamentele, caută artişti care să dea spectacole în spital, face rost de sponsorizări pentru secţie, ia legătura cu companiile farmaceutice şi câte şi mai câte.
Află în pagina următoare ce vârstă are cel mai tânar copil bolnav de cancer!