În România, meseria de moaşă este foarte grea, nu numai din cauza responsabilităţii uriaşe, ci şi din cauza sistemului medical mai putin performant. Dar cele pasionate nu ar renunţa…
… niciodată
Deşi cuvântul ne duce cu gândul la altceva, moaşele de astăzi sunt foarte tinere, amabile şi au „la mână” o diplomă de licenţă.
Pentru că a ajutat la creşterea celor patru fraţi mai mici, Nicoletei Puşcaşu i-au plăcut întotdeauna copiii şi îşi dorea să devină educatoare. Dintr-o întâmplare a ajuns să cunoască nişte moaşe care i-au trezit pasiunea pentru această carieră.
O meserie „sinucigaşă”
După ce a făcut cursuri postliceale, a început să lucreze pe secţia de obstetrică-ginecologie a Spitalului Universitar. De curând a terminat şi Facultatea de Moaşe din cadrul UMF „Carol Davila”, o facultate relativ nouă.
„Ultima promoţie de moaşe cu diplomă a fost în 1978. Din 78 n-au mai fost cursuri de moaşe şi tocmai în 2003 s-au reînfiinţat facultăţile pentru că România a fost obligată să se alinieze la standardele europene”, explică Nicoleta.
Cursurile i s-au părut uşoare pentru că lucrase deja şase ani în domeniu. Meseria, în schimb, este foarte grea, o meserie „sinucigaşă”, cum spune Nicoleta.
În primul rând, responsabilitatea este uriaşă. „De tine depinde viaţa a doi oameni. Şi copilul şi mama sunt pe mâna ta. Te joci cu două vieţi. Trebuie să fii mereu atentă pentru că femeia aia şi familia aia aşteaptă copilul nouă luni şi vor să-l vadă sănătos.”
Cel mai greu este noaptea, când trebuie să uiţi de somn, de problemele de acasă şi să te concentrezi numai pe muncă. „E greu noaptea să vezi o venă, s-o prinzi şi din prima ca să nu provoci înţepături multiple şi să fii atentă şi la toate semnele care ar putea să te ducă cu gândul la o complicaţie. Trebuie să fii cu simţurile ascuţite şi treze la orice oră”, spune Nicoleta.
De parcă asta nu ar fi de ajuns, personalul este prea puţin în comparaţie cu volumul de muncă. Ziua, o singură moaşă trebuie să se ocupe de aproximativ 15 gravide. Noaptea, chiar şi 30 de mămici cad în grija unei singure asistente. Sora Nicoletei, care lucrează ca asistentă în Germania, îngrijeşte doar trei pacienţi într-o zi.
„E nevoie de pasiune”
„Dacă ar fi mai mult personal, dacă ar fi trei persoane pe tură, ar fi perfect”, crede Nicoleta. „N-ar mai fi nici atâtea cazuri de mame şi de copii nesupravegheaţi”, mai spune ea, referindu-se la cazurile de apoarentă neglijenţă care au făcut vâlvă în ultima vreme.
Nici partea materială nu este mai „roz”. E vorba şi de salarii, care sunt mici, dar şi de dotările spitalelor. Bugetul, şi aşa mic, a scăzut de când cu criza financiară, aşa că medicamentele nu sunt de ajuns niciodată, iar pacientele sunt nevoite să-şi cumpere singure o parte din ele.
Bineînţeles că mămicile sunt nemulţumite şi din cauza medicamentelor, dar şi pentru că nu primesc toată atenţia de care ar avea nevoie. Nu este pentru că moaşele nu ar vrea să fie alături de paciente. Pur şi simplu nu există timp suficient, explică Nicoleta.
Nu e de mirare că o moaşă are nevoie de multă răbdare, de dăruire, curaj, rezistenţă la stres şi, bineînţeles, atenţie distributivă. Dar, cea mai importantă, în această meserie, este pasiunea. „Meseria asta dacă n-o faci cu pasiune şi o faci mecanic nu e bine. Trebuie să tratezi fiecare gravidă care vine ca şi cum ar fi primul tău caz. Fiecare mămică ar trebui să se simtă unică în momentul în care naşte” spune Nicoleta.
Încă de la internare, moaşa este cea care ia în grija gravida şi care petrece cel mai mult timp cu ea. O încurajează, este alături de ea tot timpul dar urmăreşte şi eventualele semne ale unor complicaţii, atât la mamă cât şi la făt.
În momentul naşterii propriu-zise este prezent obstetricianul, dar moaşa trebuie să fie în continuare alături de mamă şi, în acelaşi timp, să ajute medicul, aşa încât bebeluşul să vină pe lume în siguranţă. Mai departe, nou-născutul este preluat de secţia neonatologie, însă moaşa are în grijă mămica. Ea trebuie să fie monitorizată şi în perioada post natală pentru a prinde din timp eventualele complicaţii.
Page: 1 2