(P) Tiamel – Legenda ultimului Craniu de Cristal -roman fiction/fantasy

”Femeile sunt neglijate din poveștile lor. Majoritatea autorilor de ficțiune, fantezie se adresează în general bărbaților.” Adrian Hulber

Majoritatea cărților de fantezie sunt orientate către cititori bărbați. Povestea lui Tiamel e diferită. E o legendă presărată pe ici pe colo cu umor de bună calitate. E un volum de 454 de pagini, inventiv, cu ilustrații care să gâdile imaginația. E o lectură care va îmbogăţi copilul din tine sau pe cei de lângă tine cu mult mai mult decât preţul plătit. O recomandare fără rezerve.

Intră în MAGAZIN pentru detalii.

Romanul este diferit și prin numele simple, pe care Adrian Hulber le-a creat, prin denumirile orașelor, ținuturilor care sunt usor de reținut. Deseori găsim în literatura fantasy nume prea complicate: ”Kzkhezen!” sau ”Trollopistickazjaky”. 

În continuarea afrimației de mai sus, aici nu vei găsi dragoni, elfi, vrăjitori și vrăjitoare. Cărțile de fantezie suferă de o suprapopulare de vampiri, vârcolaci și tot felul de creaturi. Este o carte fără stereotipuri. 

Impulsul de a ști ce se întâmplă în continuare, de a dori să întorci pagina, nevoia de a continua, pentru că cineva are probleme și vrei să știi cum se va termina totul, este un stimul foarte puternic.

Bineînțeles că vei descoperi și aici fel și fel de personaje: aniaki albi, liburci, mineri mogini, nume ca: Gedo, Goruk, Azazel, însă te poți întoarce cu ușurință la ele prin indexul personajelor de la sfârșitul cărții.

Tiamel, prin misiunea ei – pe care o deduci din titlu – te ajută să te deconectezi de la viața de zi cu zi și să fii eroul unei aventuri fantastice, detașându-te de probleme și eliberându-te de stres. Te invață cum să schimbi atitudinea, să glumești în situații pe care le percepi fără ieșire. 

Notă autor:

„M-a inspirat legenda celor treisprezece Cranii de Cristal existente pe Pământ. Oamenii de ştiinţă susţin că aceste cranii sunt atât de bine finisate încât nu pot să aibă provenienţă pământească. După multe analize făcute în laborator, s-a stabilit că ele au o vechime de peste 10 mii de ani. Concluzia este că aceste artefacte străvechi, dacă sunt reunite toate de către creatorii lor, ar putea să dezvolte o energie care să schimbe în bine mentalitatea oamenilor. Din punctul meu de vedere, dacă suntem atenți, e vorba despre creatorii craniilor, aici. Artefactele sunt doar un pretext. 

Lucrurile pe care le învățăm de la Tiamel, camarazii și adversarii ei, pe lângă faptul că ne deconectăm, sunt lucruri umane. Înveți despre slăbiciuni și virtuți, despre cum să te ridici deasupra situațiilor imposibile, despre curaj și hotărâre. Este vorba despre conflictele de bază ale oamenilor văzute prin prisma unor ființe «semimateriale». ” Adrian Hulber

Uneori reușești să deduci din sinopsis dacă o carte ți se potrivește sau nu, însă de cele mai multe ori nu știi ce te atrage până când nu o citești. 

Sinopsis:

În vremuri îndepărtate, la cererea Învăţătorilor Iluminaţi, Marii Maeştri ai cristalelor au creat într-un loc secret de pe planeta Parnas treisprezece Cranii de Cristal însufleţite. Scopul era activarea lor pe Pământ și astfel să înlăture pentru totdeauna puterile nefaste. Din păcate, din cauza unui înger trădător care a înlocuit al treisprezecelea Craniu de Cristal cu unul fals, experimentul a eşuat.  Pe Pământ au ajuns doar douăsprezece Cranii de Cristal însufleţite, al treisprezecelea fiind de negăsit. Odată cu moartea ultimului Mare Maestru al cristalelor, tehnologia de fabricare a cranilor s-a pierdut şi experimentul nu a mai putut fi repetat.  

Tiamel „cade” din ceruri în orașul Cardas de pe planeta Parnas. Bătrânul filosof Goruk o găsește și o adăpostește în locuința lui, dar în scurtă vreme își dă seama că tânăra ființă angelică își pierduse memoria. Tiamel își amintește doar că numele ei e Ti. Uită și de armura pe care o purtase în momentul căderii din cer și de temuta ei armă, arcul Togrull. Prevăzător, Goruk ascunde armura și arcul în cufărul străvechi din podul casei. Un război e pe cale să izbucnească.

Recenzie:

”E o carte diferită, care iese din tiparul obişnuit aşa că va fi greu să dispară pur şi simplu în bibliotecă. Când am văzut-o prima oară m-am simţit din nou copil.

Romanul propus este o lectură uşoară în ciuda caracteristicilor fizice ale cărţii. 

Foarte bine elaborat! Apreciez imaginaţia debordantă şi atenţia la detalii, modul în care sunt schimbate cadrele face povestea să acopere toate evenimentele importante, transportându-ne rând pe rând în în satul Cardas, Munţii Manas, Pădurea Adormită şi alte locuri magice pe care autorul le descrie cu îndemânare. 

Îi urmărim în paralel atât pe eroii principali cât şi planurile răufăcătorilor astfel încât nu de puţine ori am încercat să anticipez ce va oferi următoarea pagină.

Pe scurt cartea are o poveste bine gândită, are o desfăşurare logică a acţiunii, are suspans, mister şi multă acţiune.

Intriga este reprezentată de apariţia celui de al 13 lea Craniu de Cristal. 

Tiamel aflată împreună cu bunicul său, Goruk în oraşul Radas pentru a-şi cumpăra o nouă rochiţă, primeşte în custodie cel de al 13 lea Craniu de Cristal prin intermediul căruia poate comunica cu posesoarea ununuia din cele 12 cranii existente pe pământ, Ivone, o pământeancă de 14 ani. Pe lângă acest cadou, care va schimba viaţa liniştită a lui Tiamel, în această parte a poveştii se mai întâmplă câteva lucruri notabile: apare în peisaj Ramael care va deveni prietenă apropiată a protagonistei, cele două o întâlnesc pe Thula, personajul negativ,

E multă acţiune, planuri bine ticluite unele reuşite altele dejucate, personaje noi şi interesante, sacrificii şi fapte de vitejie, răutate şi bunătate duse la extrem. ” Eliana Popa, https://roxanab.ro/author/eliana-popa/

Pe de alta parte ”Unele dialoguri cu Gedo (muzicantul din Cardas) sunt amuzante, drăgălașa Daya pare un personaj plin de farmec – place îmbinarea dintre statutul ei serios de regină și stângăcia ei – pasajele care îi includ pe străbuni sunt nostime, mai ales că și ei sunt oximoronici: înțelepți, filosofi, artiști, dar niște mâncăi nevoie mare (o alternanță inteligentă între, să folosesc termeni din carte: material și imaterial). Per total cartea e bună, cu o poveste interesantă şi antrenantă.” Florina Dometi

„Descrierile și exuberanța descrierilor sunt minunate” D-na Oltea Williams, Profesor

Comandă cartea 👉  AICI. 

TIAMEL pe Facebook și pe Instagram

FRAGMENT

Capitolul V

Craniul de Cristal

”Luându-şi rămas bun de la venerabilul şi ospitalierul Gallun, Goruk şi Ti se îndreptară spre debarcadere unde îi aştepta, ca un prieten credincios, corabia cu o singură velă. Urcând pe puntea vasului, Goruk ridică vela, orientând-o în aşa fel încât adierea vântului să îi conducă spre nord. Cu Ti la cârmă, ambarcaţiunea se îndepărtă încet de insula Lebedelor, înaintând spre largul Lacului Curcubeu. De pe ţărm, Gallun îşi flutura mâinile în semn de rămas bun, murmurând: „Vânt bun din pupă şi… noroc!” Rămas fără compania prietenului său, bătrânul părea cuprins de braţele melancoliei. Odată ridicată vela, Goruk se asigură că direcţia în care navighează este cea bună. După câteva ore, zeiţa-lună Akenor şi prinţesele nocturne, stelele, se pregăteau să pună stăpânire pe tronul cerului parnasian. Se înserase şi norii cenuşii se adunau deasupra lacului ca nişte legiuni celeste pregătite de bătălie, prevestind o noapte ploioasă. Neobosiţii peşti-licurici reîncepuseră să zburde pe întinderea de apă, transformând-o într-un spectacol de lumini reflectate de crestele trufaşe ale valurilor în toate direcţiile. Noaptea se apropia cu paşi repezi, întunecând treptat linia orizontului. În scurt timp, fulgere şi tunete prinseră a se prăbuşi din regatul zeilor. Cât de curând, stropii de ploaie începură să bombardeze suprafaţa lacului, dezmierdând cele şapte insule exotice cu prospeţimea şi răcoarea lor binefăcătoare. Din fericire pentru Goruk şi Ti, în depărtare se întrezăreau luminile oraşului Radas. 

– Mai avem mult de navigat, bunicule? 

– În curând vom ajunge la debarcader, iar de acolo sunt doar câţiva paşi până la magazinul de antichităţi al lui Naruk. 

– Ai spus că vom dormi în magazin, nu-i aşa? 

– Magazinul de antichităţi se află la parterul casei. La etaj sunt câteva camere nefolosite, pregătite pentru oaspeţi de seamă ca noi, dintre care poţi să-ţi alegi una care-ţi place. Acum eşti mulţumită? 

– Naruk e chiar atât de bogat? 

– În al treilea Cerc nu există bogaţi sau săraci. Învăţătorii Iluminaţi din primul Cerc îi oferă fiecărui străbun posibilitatea să aleagă bine ce-şi doreşte. 

– Dacă şi-ar dori, bătrânul Gallun ar putea să locuiască, de mâine, într-un palat nebănuit de mare şi de frumos? 

– După cum se vede, prietenul nostru se simte foarte bine în căsuţa lui modestă, acoperită cu frunzele late ale copacilor-răsuciţi şi având în vecinătate micul lac în apa căruia se bălăcesc graţioasele lebede. 

– Of! Sunt nerăbdătoare să-mi îmbrac noul veşmânt, potrivit unei zeiţe. Pentru că, fiind o fiinţă nemuritoare construită dintr-o materie atât de subtilă, încât nimic rău sau obscur nu mă poate atinge, o merit întru totul. Tu mi-ai spus asta, bunicule! 

– Mâine dimineaţă, când vom vizita magazinul lui Naruk, paşii te vor duce la noul tău veşmânt, o asigură Goruk. 

– Nu aş putea să arunc o privire chiar în seara asta? Din păcate, Goruk nu-i mai răspunse la întrebare, deoarece atenţia îi fusese atrasă de luminile tot mai apropiate ale felinarelor ce străjuiau numeroasele debarcadere. Întunericul se aşternuse pe deplin deasupra Lacului Curcubeu, iar zeii norilor deschiseseră de tot stăvilarele cereşti, transformând stropii de apă într-o ploaie abundentă. La adăpostul pălăriei sale ţuguiate, împrejmuită de boruri largi, Goruk se apropie în grabă de Ti şi-i acoperi trupul cu o pelerină de ploaie. 

– Asta ca să nu răceşti; iar acum, după umila mea părere, cred că ar fi cazul să te ocupi de cârmă, timonier, şi nu de rochiţe îngereşti, neîngereşti sau de oricare altă natură ar fi acestea! 

– Ştii bine că eu nu pot să răcesc, bunicule! Dar îţi mulţumesc, oricum, pentru grija pe care mi-o porţi! 

– Prevederea e mama înţelepciunii, draga mea! Mai ales când se abat asupra noastră toate stihiile din lume! 

– Am înţeles, căpitane! Tunetele şi fulgerele nu mă sperie, nici demonii sau spiritele întunericului care văd că ne împresoară puţin câte puţin… 

– În această lume, nu ar trebui să existe demoni sau spirite ale întunericului. Ce păziţi voi, aniakii albi? 

– M-am referit la întunericul nopţii parnasiene, prilej de odihnă şi meditaţie pentru toate fiinţele semimateriale sau imateriale. 

Odată coborâtă vela, Ti învârti cu dibăcie cârma, şi corabia se opri lângă primul debarcader. Dintr-o săritură, cei doi călcară pe podeaua debarcaderului. 

– Şi acum încotro, bunicule? 

– Urmează-mă în tăcere şi în grabă, o sfătui străbunul aranjându-şi mai bine pe cap pălăria ţuguiată. 

Intrând pe prima străduţă, călătorii noştri se îndreptară cu paşi repezi spre locuinţa negustorului de antichităţi. Din nefericire, o trăsură trasă de doi cai trecu în viteză pe lângă ei, împroşcându-i din cap până-n picioare cu apa murdară din băltoace. 

– Pe toţi sfinţii, câtă nesimţire! strigă Goruk revoltat. 

– Rochiţa mea portocalie s-a făcut una cu noroiul din băltoace! Ce l-aş mai bumbăci pe acest neruşinat! 

– Lasă bumbăcelile, draga mea! Ajungem în curând. 

Ocolind cu grijă băltoacele, Goruk şi Ti se apropiau de magazinul lui Naruk pas cu pas. Grăbindu-se spre case, câţiva străbuni rătăciţi alergau prin ploaie, încercând zadarnic să se „furişeze” printre stropii de apă. În cele din urmă, bătrânul filosof se opri în faţa unei clădiri construite din piatră. La parterul acesteia, se vedeau ferestrele magazinului de antichităţi, o încântare pentru ochii străbunilor pasionaţi de obiecte străvechi şi artefacte misterioase, potrivite pentru a fi colecţionate sau cercetate. După câteva bătăi insistente în uşa masivă de lemn, de la etaj se auzi o voce somnoroasă: „Cine mă deranjează la ora asta târzie din noapte?” 

– Goruk din Cardas te deranjează, stimabile Naruk! Sunt însoţit de Ti, fetiţa mea angelică venită tocmai din al doilea Cerc. Ar fi bine să te grăbeşti, prietene! Afară toarnă cu găleata şi suntem uzi până la piele, insistă străbunul. 

După câteva minute de aşteptare, din spatele uşii se auziră paşi mărunţi şi târşâiţi, însoţiţi de aceeaşi voce: „Draga mea Elba, avem musafiri din Cardas! Pregăteşte nişte haine uscate şi ceva de-ale gurii.” 

– Of! Iarăşi te ospătezi, bunicule? îl întrebă Ti pe Goruk. 

– Există o lege parnasiană nescrisă, dar acceptată de către toţi străbunii: să nu refuzi niciodată ce ţi se oferă gratis. În special mâncăruri, draga mea! 

Uşa casei se dădu în lături cu un scârţâit discret, în pragul ei făcându-şi apariţia un străbun mărunţel, îmbrăcat în haine de noapte şi cu mâna dreaptă sprijinindu-se într-un toiag. Trupul îi era înveşmântat cu un halat de culoare maro, care-i ajungea până la glezne, iar pe cap purta o căciuliţă de noapte, cam mare ce-i drept, de aceeaşi culoare. Bărbia îi era ascunsă de o barbă neagră, stufoasă şi brăzdată din belşug cu fire albe de păr. 

– Bine ai venit, bătrâne Goruk! îl întâmpină negustorul de antichităţi cu amabilitate. 

– Bine te-am găsit, stimabile Naruk! Acum că ne-am salutat, ne permiţi să intrăm în locuinţa ta binecuvântată? Dacă nu cumva ai observat, ţin să-ţi reamintesc că afară plouă cu găleata, dragul meu prieten! 

–Vă rog să poftiţi cât mai degrabă în umila mea locuinţă unde vă aşteaptă haine uscate, o gustare şi un pat călduros. Despre afaceri vom discuta dimineaţă când vom fi cu mintea la fel de limpede şi de odihnită ca apele Lacului Curcubeu. 

– În ceea ce priveşte gustarea, continuă Goruk, cred că mă voi mulţumi cu o cană de ceai aromat şi pâine prăjită. M-am îndestulat îndeajuns pe insula lui Gallun. 

– Aceiaşi străbuni nesătui, veşnic puşi pe înfulecat, râse Ti. 

Zâmbind, Naruk le făcu semn să urce la etaj. 

Urcând treptele de lemn, Goruk şi Ti păşiră pe culoarul unui coridor lung la capătul căruia dădură nas în nas cu Elba, soţia negustorului. Cu hainele curate în braţe, pregătite pentru cei doi călători obosiţi, străbuna îi conduse în camerele lor. 

– Schimbaţi-vă veşmintele, dragilor, după care vă rog să coborâţi în sufragerie unde vom lua o gustare şi vom sta la taifas! 

Clipind des din pleoape, Ti îşi îndreptă ochii albaştri spre bătrânul Goruk ca un semn de întrebare. 

– Acum ce s-a mai întâmplat? o întrebă Goruk oftând. 

– Dacă tot trebuie să-mi schimb veşmintele, de ce nu pot să probez rochiţa pe care mi-ai promis-o acum? 

– Te rog să ai răbdare, draga mea! Abia am intrat în casa ospitalierului Naruk! 

Elba îşi propti mâinile de şolduri şi îl ţintui pe Goruk cu o privire aspră, autoritară. 

– Stimabile Goruk, aş fi foarte fericită dacă m-ai asculta şi ţi-ai schimba hainele pline de noroi în clipa asta! Între timp, eu şi această tânără frumoasă vom merge să vizităm magazinul, dacă nu te deranjează. 

– Uau! strigă Ti cuprinsă de o bucurie fără margini. Dragă Elba, voi putea să probez noua mea rochiţă chiar în noaptea aceasta?! 

Luându-i mâna stângă în palma ei dreaptă, Elba o invită să coboare împreună cu ea treptele de lemn ce duceau la parterul casei. În sufragerie, Naruk îl aştepta nerăbdător pe filosoful din Cardas. Trecând pe lângă el, Elba şi Ti se îndreptară grăbite spre încăperea ticsită cu veşminte de tot felul. Trezit ca dintr-un somn adânc, negustorul se ridică de pe scaun mormăind: 

– Elba, fata poartă aceeaşi rochie portocalie din care se mai preling încă picături de apă. Nu ar fi trebuit să-şi schimbe hainele până acum? 

– Peste câteva clipe îşi va schimba veşmântul, dragul meu! Până atunci, tu şi bunul nostru prieten Goruk aveţi ocazia să gustaţi ceaiul aromat şi pâinea prăjită, apoi… Hm! 

– Apoi ce? 

– Apoi, în faţa ochilor voştri, se va aşterne imaginea unei zeiţe!

– Pe toţi sfinţii! Aveţi o zeiţă în Radas?! se auzi vocea străbunului Goruk. Coborând din camera lui de la etaj, treptele scării pe care călca scârţâiau sinistru sub greutatea trupului său masiv. Îmbrăcat în hainele de noapte ale lui Naruk, nu tocmai potrivite pentru statura lui uriaşă, străbunul pătrunse în sufragerie şi se aşeză pe unul dintre scaunele care înconjurau masa. Sorbi o înghiţitură din cana cu ceai din faţa lui şi privi îngrijorat în jurul său. 

– Unde e fetiţa mea? întrebă el. 

– În magazin, îi răspunse Elba zâmbind. Am lăsat-o să-şi aleagă veşmântul de una singură. 

– Şi zeiţa din Radas despre care v-am auzit vorbind? Cine este? 

– Zeiţa…?! Oh, da, zeiţa! Vei afla curând. Acum îşi caută şi ea rochiţa în magazinul nostru. 

– Abia aştept să văd chipul unei zeiţe adevărate! zise Goruk mângâindu-şi îngândurat barba albă. 

– În doar câteva minute îi vei vedea, fără îndoială, chipul, îl linişti Elba afişând un zâmbet enigmatic. 

– Hm! Nu cred că e mai frumoasă decât Ti a mea. 

– Nici pe departe, prietene, nici pe departe… 

– Ei bine, continuă Goruk, până în momentul în care cele două frumuseţi angelice îşi vor face apariţia, putem să discutăm despre Craniul de Cristal? Dar nu înainte de a te întreba cum ai pus mâna pe el? 

– Prietene, ţin să te informez că l-am cumpărat de la unul dintre negustorii care mă aprovizionează cu acest fel de marfă. Fiind şi căutător de obiecte rare, negustorul l-a găsit sub ruinele unui templu străvechi, descoperit în sudul Mării Verzi, mai exact în ţinutul deşertic Tubara. Acum acest artefact e la mine, bine ascuns şi în siguranţă. Cel puţin, până în momentul acesta. 

– Bine ascuns, zici? Vrei să spui că în afară de mine îl mai caută şi altcineva? 

Sorbind la rândul lui din cana cu ceai, Naruk îşi luă căciuliţa de noapte de pe cap, o aşeză pe masă şi îl privi pe filosoful din Cardas în ochi. 

– Bătrâne Goruk, dacă acest Craniu de Cristal e autentic, lucru de care sunt convins, de altfel, şi e atins de mâinile unui Învăţător Iluminat, se activează. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, dacă ne luăm după legendele parnasiene, ar avea puterea să deschidă o punte energetică între două sau mai multe dimensiuni; astfel, am avea posibilitatea să contactăm de la distanţă cele mai inteligente fiinţe de pe Pământ, oamenii.”

În această perioadă cititul este, probabil, cea mai la îndemână activitate de deconectare.

Comandă cartea 👉  AICI.