Cea mai redutabilă armă a femeii mi se pare a fi, de departe, întrebarea retorică. În faţa unui tir concertat de întrebări retorice…
… orice interlocutor masculin se pierde cu firea şi, în final, e înfrînt şi făcut prizonierul propriilor afirmaţii.
„Nu ca să afle, ci ca să audă de la tine răspunsul pe care şi-l doreşte”
Pe bune, dar sofiştii erau mici copii pe lângă femei. Și, culmea, nici nu e o artă care necesită foarte multă pregătire şi nici cine ştie ce talent de procuror. Pur şi simplu e în natura femeii să întrebe nu ca să afle, ci ca să audă de la tine răspunsul pe care şi-l doreşte.
Să luăm celebrul şi redutabilul „Cum e posibil?”. Aşa cum ştiţi, acest „Cum e posibil?” se poate declina într-o multitudine aproape infinită de variante. Cele mai folosite sînt însă: „Pe bune, dar chiar nu te-ai gîndit?” şi „Èšie ţi se pare normal să procedezi aşa?”.
„Auzi, tu nu-ţi dai seama că gunoiul ăla trebuie dus?”
Acum, fie vorba între noi, ce naiba să răspunzi la asemenea întrebări? Orice ai spune te afunzi şi mai tare în nisipurile mişcătoare ale rechizitoriului. Să zicem că n-ai dus gunoiul fiindcă ai preferat să te uiţi la un meci, la un documentar pe National Geographic sau să citeşti o nenorocită de carte.
Ei bine, chiar în clipa când atacantul echipei cu care ţii se apropie de poartă sau suspansul a atins în acţiunea cărţii punctul maxim, da, tocmai atunci, apare ea cu precizia unui tren japonez şi întrebă cu o candoare insinuantă: „Auzi, tu nu-ţi dai seama că gunoiul ăla trebuie dus?” Doar dacă eşti inconştient îţi permiţi să răspunzi „Nu, nu-mi dau seama.”
Întrebările femeilor, ca un buchet de alice
Ar urma imediat un „Tu te-auzi ce spui?” sau „Chiar îţi baţi joc de mine?” întrebări la care, evident, nu se poate răspunde cu „Nu, nu m-aud ce spun” sau „Da, îmi bat joc de tine.”
Una peste alta, întrebarea retorică ieşită din gura unei femei e la fel de înşelătoare precum buchetul de alice care zboară spre iepurele aflat în salt. Nu te poţi feri de ea fiindcă e asemenea unei salve trasă împrăştiat. Dacă scapi de o alică, te loveşte imediat următoarea. Te fereşti cu o eschivă de „Cum e posibil să…?” şi te nimereşte în clipa următoare „Tu chiar nu mă mai iubeşti deloc?”.
Pe scurt şi drept concluzie, cînd o femeie începe să întrebe retoric sfatul meu către bărbaţii înţelepţi e să rămînă calmi în tranşee şi să răspundă în direcţia aşteptată pînă cînd vînătoarea de răspunsuri corecte vede curgînd sîngele supunerii şi îşi potoleşte setea de adevăr.