Despre relaţia încordată a şoferiţei cu şoseaua se pot scrie biblioteci întregi. Sunt totuşi câteva întrebări fundamentale cărora li se poate da un răspuns ferm, pe loc.
Una dintre acestea este: „de ce ezită doamnele aflate la volan să privească în oglinda retrovizoare?” După multe experienţe nefaste, în care recunosc că am vorbit şi gândit urât, ca un misogin retrograd, am găsit răspunsul.
E îngrozitor de simplu! Pur şi simplu, aflată într-o poziţie corectă, oglinda retrovizoare nu reflectă chipul şoferiţei care se uită în ea.
Tot privindu-se în bucăţica aia de sticlă argintată, pe care o consideră identică cu cea din budoarul lor, şoferiţele s-au prins că nenorocita de retrovizoare e construită mai degrabă pentru a le încurca viaţa decât pentru a le-o descurca. Şi-atunci, imediat ce ajung să stea degeaba la un semafor, pac, sucesc oglinzile cât să se poată machia în ele cât mai temeinic.
„De ce ar trebui să fie nevoită o doamnă şoferiţă să vadă ce se petrece pe şosea…„
Feministic vorbind şi gândind, e oarecum firesc; în loc să-ţi poţi verifica în ele, printr-o privire rapidă şi furişă, dacă nu ţi s-a întins fardul, te pomeneşti că vezi aiurea-un tramvai sau un camion dizgraţios apropiindu-se de spatele maşinii tale ori chipul schimonosit de efort al unui biciclist.
Şi, scuzaţi-mi falsa indignare, de ce ar trebui să fie nevoită o doamnă şoferiţă să vadă ce se petrece pe şosea, undeva în spatele ei, când pe ea o interesează să ştie dacă i s-a întins sau nu rujul?
Despre relaţia doamnelor şi domnişoarelor cu dungile alea albe plicticoase, care delimitează benzile, cu luminile care trebuie aprinse noaptea prin oraş, nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut, dar şi cu alte mizilicuri ale vieţii rutiere o s-o las pe altă dată.