Scriitoarea Lavinia Braniște, despre filmul „Între revoluții”: „Îmi place să port cu mine în minte diverse personaje, apoi să le pun în cuvinte” | Interviu

La începutul lunii noiembrie a intrat în cinematografe documentarul lui Vlad Petri, „Între revoluții”. Filmul, construit exclusiv din imagini de arhivă, urmărește povestea fictivă, dar inspirată din dosare reale de la Securitate, a două femei, Maria și Zahra, colege la Facultatea de Medicină din București, la finalul anilor ’70.

Despărțite de două revoluții, odată cu întoarcerea Zahrei în țara sa natală, Iran, povestea lor de prietenie este redată prin intermediul unor scrisori, imaginate de scriitoarea Lavinia Braniște.

Scriitoarea Lavinia Braniște, despre filmul „Între revoluții”: „Îmi place să port cu mine în minte diverse personaje, apoi să le pun în cuvinte” | Interviu

Despre cum a fost pentru ea trecerea de la proză la scenaristică și cât de greu i-a fost să construiască cele două personaje, ne-a povestit chiar Lavinia Braniște, într-un interviu exclusiv pentru Unica.ro

Lavinia, spune-ne, pentru început, cum a fost trecerea aceasta de la proză la scenaristică?

Fosta soție a lui CRBL, adevărul tranșant despre relația artistului cu tânăra Olga Guțanu. „Trebuie să treacă de mine întâi!” Elena Vîșcu nu s-a mai putut abține și a răbufnit

Recomandarea zilei

Îmi place să scriu, nu doar literatură, așa că întotdeauna am fost curioasă și de alte zone ale scrisului. Îmi place să port cu mine în minte diverse personaje, apoi să le pun în cuvinte, iar asta se poate face nu doar în literatură. Am mai scris scenarii, încă din studenție, dar au rămas mai toate la sertar. Deci nu e prima tentativă de a mă apropia de film. Invitația lui Vlad de a face parte din proiect m-a bucurat (dar și speriat un pic) și m-am simțit de la bun început în siguranță, pentru că știam că urmează o muncă de echipă și că voi fi în permanență ghidată astfel încât să nu mă rătăcesc în text.

Echipa filmului „Între revoluții” la avanpremiera de gală

Ce fiică mare și frumoasă are Crin Antonescu! Imagini rare, superbe cu unicul copil al politicianului. Irina duce o viață discretă în Elveția

Recomandarea zilei

Ți-a fost greu să construiești cele două personaje, Maria și Zahra?

Cu Maria a fost destul de simplu, pentru că aveam niște modele în viața reală, aveam și câteva amintiri ale mele din anii ’80, știam cum ar fi putut arăta viața ei, cum ar fi putut vorbi. Zahra a venit mai greu, la fel cum și imaginile din Iran au fost mai greu de obținut, în procesul de colectare și asamblare a arhivelor. Am citit multă literatură tradusă din persană, am descoperit că sunt destul de multe traduceri din autoare contemporane, descoperite de editorii noștri probabil datorită faptului că au fost mai întâi traduse în limbi de largă circulație și au avut succes internațional.

Ai avut ocazia de a vedea și scrisorile reale, documentele găsite în arhivele CNSAS, de la care a pornit ideea filmului?

Filmul a pornit de la poveștile mamei lui Vlad, studentă la Medicină la începutul anilor ’80, și de la pasiunea lui pentru Iran. În arhivele Securității (unde nu pot ajunge decât rude de gradul I sau cercetători acreditați), colegul nostru Mihai Burcea a găsit note informative despre studenții străini din perioada respectivă și cereri de înscriere la studii de tipul celor care se văd în finalul filmului, depuse de tinere din Iran. Apoi au mai fost scrisori găsite de noi în sfera privată, care au fost importante pentru tonul emoțional al exprimării, ceva ce s-a pierdut în comunicarea rapidă și repezită din zilele noastre.

Cât de mult te-au influențat, în scrierea textului, imaginile de arhivă pe care le vedem în film?

M-a interesat mai mult povestea personajelor și cum pot ele transmite cât mai concis informații care să poată da un fir narativ filmului. Am decis împreună cu Vlad că nu vrem ca textul să dubleze imaginile sau să le explice, textul trebuia să fie un alt strat al filmului, iar asamblarea (narativă, emoțională etc.) celor două – text și imagine – urma să fie „montajul” personal al fiecărui spectator. În procesul de lucru, imaginile se schimbau în permanență, de câte ori mergeam să văd o nouă versiune a filmului, vedeam multe lucruri noi față de versiunea anterioară, a fost o muncă enormă de asamblare și de demontare.

Ce ți s-a părut cel mai greu la acest proiect?

Sincer, cred că ce a urmat după premiera filmului, adică toate proiecțiile la care am fost prezentă la sesiunile de întrebări și răspunsuri. Am fost expusă unui tip de public pe care nu-l cunoșteam din postura celui care stă în față, un public cu reacții diferite față de cel care vine la o lansare de carte sau la o lectură. Și o altă diferență față de experiența mea obișnuită în fața cititorilor a fost că acum eram parte dintr-o echipă, ceea ce într-un fel face ca lucrurile să fie mai ușoare, dar în alt fel te face și mai responsabil pentru tot ce faci sau zici, fiindcă nu vrei să-ți dezamăgești colegii.

Din film nu reiese clar dacă între cele două femei e doar de o relație de prietenie sau e ceva mai mult. Din scrisorile Mariei, aș fi tentată să cred că între ele ar fi fost și o legătură romantică. Tu cum ai defini relația lor?

Când am scris, mi-am imaginat că e mai mult decât o prietenie între ele, dar am decis împreună cu echipa că nu e aceasta povestea pe care vrem s-o accentuăm, de aceea a rămas un pic mai vagă, mai diafană cumva. În primele versiuni ale textului, care erau foarte dense și unde respectam mai clar formatul epistolar, ne-am gândit mult ce tip de informații ar trece de cenzură într-un astfel de schimb de scrisori, erau multe detalii codificate, de exemplu, dar pe parcurs am renunțat la ele, ar fi fost prea obositor de urmărit pentru spectatorul care ar fi trebuit să fie atent la multele straturi ale filmului.

Mi-a rămas în cap replica “Se presupune că suntem liberi, dar știu că victoriile pot fi confiscate”. Ai spune că “Între revoluții” este un film despre trecut sau crezi că o astfel de poveste ar putea fi posibilă și în zilele noastre?

Mi-ar plăcea să am sentimente și intuiții mai pozitive despre ce (nu) ar fi posibil în zilele noastre, chiar și în acest colț de lume, unde ne-am obișnuit de ceva vreme cu democrația și pacea. Dar cu toate conflictele de lângă noi și cu toate crizele pe care trebuie să le gestionăm în ultimii ani, am impresia că ne pândește dezastrul, că suntem într-un echilibru foarte fragil, care se poate rupe oricând. Victoria a devenit un concept foarte fluctuant, simpla supraviețuire poate fi considerată pentru unii, în situația lor, o victorie. Cred că o poveste de iubire care să dureze în timp poate fi posibilă oricând, la fel cum mișcări populare (sau lovituri de stat) care să zguduie regimuri opresive s-ar putea să fie necesare mai des decât ne-am dori.

Foto: Alexandra Iftime, Miluță Flueraș și August Film

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro