Poezii de Mihai Eminescu – cele mai frumoase poeme

Luceafărul poeziei românești, poetul de geniu al culturii noastre, Mihai Eminescu rămâne cel mai important reper liric. Nu puțini sunt românii care citesc frecvent poezii de Mihai Eminescu și rețin pe de rost cele mai frumoase strofe din poemele lui de dragoste, din sonete sau din poeziile istorice.

”Luceafărul”, ”Sara pe deal”, ”Ce te legeni…”, ”Mai am un singur dor” sau ”Scrisoarea a III-a” se numără printre cele mai cunoscute și îndrăgite poezii de Mihai Eminescu, pe care le studiem la școală și care ne lasă o amprentă puternică în suflet.

În toate poemele sale, amprena poetului de geniu imprimă emoții puternice și o trăire profundă a principiilor și ideilor după care s-a ghidat întreaga viață.

Biografie literară pe scurt

Mihai Eminescu a debutat literar în anul 1866, cu poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată profesorului său, pe care a semnat-o M. Eminoviciu. Ulterior, a trimis la revista ”Familia” o serie de poezii care au fost apreciate și publicate de Iosif Vulcan. Între acestea, menționăm ”De-aş avea…”, ”Din străinătate”, ”La Bucovina” sau ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

În 1868 a scris romanul „Geniu pustiu”, rămas neterminat şi apărut postum, iar în 1870 începe să colaboreze la revista ieşeană ”Convorbiri literare”, unde i se publică diverse poezii precum ”Epigonii”, ”Mortua est”, ”Floare albastră”,  ”Împărat şi proletar”, ”O rămâi”, ”Revedere”, primele patru ”Scrisori” (”Scrisoarea V” fiind publicată postum -1890), ”Sara pe deal”, ”La steaua” ş.a. În 1883 apărea, în ”Almanahul Societăţii economice social-literare ‘România jună’ din Viena”, poemul ”Luceafărul”, reprodus apoi şi în paginile ”Convorbirilor literare”.

Singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883, cu o prefaţă semnată de Titu Maiorescu. Poetul se afla la acea vreme internat într-un sanatoriu din Germania, după ce au apărut primele semne ale bolii.

Eminescu moare la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. La 28 octombrie 1948 devine membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Poezii de Mihai Eminescu – cele mai populare poeme de dragoste

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti, 

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

…

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

– O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară –

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afară.

– Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

– O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

…

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

– Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric.

– Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele.

– O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

– Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?

– Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe –

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.

– Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce… S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

…

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce umple cupele cu vin

Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pânditor

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

Ei, Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

– Da; ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-t; de-ţi vezi de treabă.

– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Să râzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.

– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe –

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.

– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele laţul,

Când ţi-oi întinde braţul stâng

Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie…

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămâi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: – Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le umple plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.

– Tu eşti copilă, asta e…

Hai ş-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

…

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne'ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân; piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

– De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos…

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

– Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri –

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu dentâi –

Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

…

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri:

– O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentâi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe…

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

– Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale, 

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Floare-albastră

– Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

……..

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră! …

Totuşi este trist în lume!

De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii –

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Poezii închinate naturii și iubirii

Ce te legeni?

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă –

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte –

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila Codrului,

Măriei-Sale.

Lună, Soare şi Luceferi

El le poartă-n a lui herb,

Împrejuru-i are dame

Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de veşti,

Filomele-i ţin orchestrul

Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,

Lângă ape pe potici,

Vezi bejănii de albine,

Armii grele de furnici…

Hai şi noi la craiul, dragă,

Şi să fim din nou copii,

Ca norocul şi iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei şi-a pus,

Decât orişice păpuşă

Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciţi şi singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Şi prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept…

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,

Bouri nalţi cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte —

Şi pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iară gazda noastră zice,

Dându-şi ramurile-n laturi:

— O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei îşi sunt aşa de dragi!

Lacul

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult și parc-aștept

Ea din trestii să răsară

Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,

Și să scap din mână cârma,

Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blândei lune –

Vântu-n trestii lin foșnească,

Undoioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic

În zadar suspin și sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde,

Ea în valuri sperioase

Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri –

Cine ştie să le-asculte?

Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Şi vorbesc cu-atât de multe

Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: – Unde-i sora

Viselor noastre de vară?

Mlădioasă şi iubită,

Cu privirea ostenită,

Ca o zână să răsară

Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,

Ea să poată să-l îndoaie,

Ramul tânăr vânt să-şi deie

Şi de braţe-n sus s-o ieie,

Iară florile să ploaie

Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:

– Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-şi,

Faţa-n apa mea privindu-şi

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?

Am răspuns: – Pădure dragă,

Ea nu vine, nu mai vine!

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi,

Ce luciră pentru mine

Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,

Când cu ea m-am prins tovarăş!

O poveste încântată

Care azi e-ntunecată…

De-unde eşti revino iarăşi,

Să fim singuri!

Poeme de inspirație istorică

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţă în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Scrisoarea III

                        Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

                        Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

                        La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

                        Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.

                        Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

                        Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

                        Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

                        Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

                        Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

                        Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

                        Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

                        Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

                        Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,

                        Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…

                        Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

                        Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:

                        – Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,

                        Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

                        Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

                        Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

                        Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;

                        Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

                        Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

                        Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

                        Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

                        Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

                        Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

                        Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

                        Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

                        Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

                        Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

                        Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,

                        Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

                        Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,

                        Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,

                        Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –

                        Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

                        În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

                        Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;

                        Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

                        Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,

                        Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

                        Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,

                        Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,

                        Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

                        Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

                        Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer

                        Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.

                        Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

                        După gratii de fereastră o copilă el zări

                        Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

                        E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

                        Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

                        Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

                        Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,

                        Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

                        Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,

                        An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,

                        Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

                        Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.

                        Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…

                        Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

                        La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

                        Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

                        Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

                        Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

                        Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…

                        Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

                        Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

                        Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

                        – Ce vrei tu?

                        – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,

                        Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

                        La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

                        Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

                        – Tu eşti Mircea?

                        – Da-mpărate!

                        – Am venit să mi te-nchini,

                        De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

                        – Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

                        Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

                        Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

                        Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,

                        Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

                        Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…

                        De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,

                        Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

                        – Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

                        Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?

                        O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!

                        Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

                        Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

                        Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

                        S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

                        Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

                        Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

                        În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.

                        N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,

                        Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;

                        Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,

                        Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;

                        Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,

                        Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

                        Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,

                        Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…

                        La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

                        Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.

                        Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

                        Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

                        Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

                        Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

                        Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

                        Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?

                        – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

                        Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.

                        Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,

                        Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.

                        După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

                        Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

                        Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

                        De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

                        Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

                        Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –

                        Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

                        Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

                        Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej

                        Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?

                        Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…

                        Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

                        Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,

                        A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

                        Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…

                        Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

                        Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,

                        Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

                        N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

                        Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

                        Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

                        Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

                        Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

                        Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

                        Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

                        Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

                        Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

                        Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

                        Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

                        Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

                        Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

                        Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

                        În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

                        Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

                        În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

                        Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

                        Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

                        Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

                        În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

                        Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

                        Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

                        Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

                        Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

                        Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

                        Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

                        Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

                        Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

                        Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

                        Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

                        Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

                        Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

                        Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

                        Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,

                        Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune

                        Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

                        Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,

                        Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una

                        Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:

                        Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.

                        Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

                        Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

                        S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

                        „De din vale de Rovine

                        Grăim, Doamnă, către Tine,

                        Nu din gură, ci din carte,

                        Că ne eşti aşa departe.

                        Te-am ruga, mări, ruga

                        Să-mi trimiţi prin cineva

                        Ce-i mai mândru-n valea Ta:

                        Codrul cu poienele,

                        Ochii cu sprâncenele;

                        Că şi eu trimite-voi

                        Ce-i mai mândru pe la noi:

                        Oastea mea cu flamurile,

                        Codrul şi cu ramurile,

                        Coiful nalt cu penele,

                        Ochii cu sprâncenele.

                        Şi să ştii că-s sănătos,

                        Că, mulţămind lui Cristos,

                        Te sărut, Doamnă, frumos.”

                        De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;

                        Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

                        În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

                        Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

                        Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

                        Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

                        O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

                        Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,

                        Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

                        Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

                        Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,

                        Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

                        Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

                        De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

                        Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

                        N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

                        Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

                        Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

                        N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

                        În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

                        Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

                        Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

                        Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

                        De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

                        Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

                        Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

                        Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

                        Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

                        Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

                        La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

                        Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

                        Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

                        Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

                        Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…

                        Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

                        Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

                        În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

                        Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

                        Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

                        Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

                        Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

                        Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

                        Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

                        Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

                        Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

                        Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

                        Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

                        Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

                        Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

                        Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

                        Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

                        Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

                        Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

                        Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

                        Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

                        I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

                        Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

                        Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

                        Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

                        Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

                        La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

                        Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

                        Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…

                        Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

                        Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

                        Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

                        Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

                        Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

                        Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…

                        O, te-admir, progenitură de origine romană!

                        Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

                        Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

                        Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

                        Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

                        Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

                        Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

                        Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

                        Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

                        Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

                        Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

                        Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

                        Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

                        Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

                        Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

                        Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

                        Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

                        Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

                        Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Stefan cel Mare

[I]

Carpatii arate

Seninele frunti

Si focuri pe-orisice

Culme de munti.

Sa arza tulpine

Intrege de brazi,

Caci astazi ne vine

Eroul viteaz,

Ne vine Stefan cel Mare.

Cum oare, o, tara,

Tu n-o sa-l cunosti,

Cand suna fanfara

Chemarea de osti,

Cand buciume suna

In vai si pe plai

Si oastea s-aduna

Calare pe cai

Pe steaguri cu semne de bouri?

II

Pe crestete nalte a muntilor suri

Claditi de asupra de negre paduri

Trupine de brazi laolalta;

Claditi-le falnic; dati-le foc,

Si lumea priveasca un semn de noroc

Pe orisice culme inalta.

Manat de credinta, manat de profet,

Din negre pustiuri, porni Mohamet,

Starnind mulgatorii de iepe;

Ineaca o lume in flacari si fum

Si moartea-i neteaza al gloriei drum:

E moartea stapana pe stepe.

Ce zgomot de bucium si arme, ce val!

Cand Stefan se suie calare pe cal

Raspunde Suceava din urma,

Si nimeni nu stie cum tu ai ajuns

Sa stii de ce muntii sageata-ai patruns

Si-a codrului cale se curma.

Rasuna pamantul de tropotul des,

De-atatea ostire de munte, de ses,

Raspunde sunare din nouri;

Cu sunet de bucium la munte si plai,

C-o oaste intreaga calare pe cai.

Cu steaguri cu semne de bouri.

Poezii de Mihai Eminescu – Sonete

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Sonet II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge-atunci o viaţă de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Sonet III

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe –

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Elegii și poeme de dor

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiți un pat

Din tinere ramuri.

Și nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creștet,

Doar toamna glas să dea

Frunzișului veșted.

Pe când cu zgomot cad

Isvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prietini,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt…

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Trecut-au anii…

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,

O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții

Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopții moartă. –

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,

În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat și dulce al nopților monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază și ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se așează,

Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,

Și străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

                              Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul –

Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,

Abia conture triste și umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

……………………………………………………………..

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –

Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,

Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste și umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,

Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

O rămâi, rămâi cu bine…

O, rămâi, rămâi cu bine

Deși-n sufletu-mi te port,

N-avuși sânge tu în vine

Și născut ai fost tu mort.

Da, amor fără de nume

Ce în veci am tăinuit,

Umbră-ai fost în astă lume

Și o umbră ai pierit.

Ce m-apuci de gât, iubită,

De ce plângi și de ce tremuri?

În cenușa părăsită

Nu aprinzi tu alte vremuri.

În zădar mă ții în brațe,

În zădar îmi plângi pe piept,

Pentru-a-ți spune neadevărul

Al meu suflet e prea drept.

Am iubit în tine visul

Tinereței mele scump,

Dar se duse tinerețea-mi

Și din suflet eu te rump.

Astăzi trece tinerețea-mi,

Ea în ochii mei se stinge,

Eu te văd o umbră albă

Un cap alb fără de sânge.

Cu a vieții mele flacări

Au trecut ș-a ta viață

Și asupra ta se lasă

Nendurații-mi ochi de gheață.

Urmărește-ne pe Google News

PE ACELAȘI SUBIECT

   

5 idei simple care îți pot schimba viața, de la autorul bestsellerului „Arta subtilă a nepăsării” Citește mai multe

Top 10 cărți de citit primăvara aceasta Citește mai multe

Cine este „copilul interior”, de ce este necesar să-l vindecăm și cum putem face acest lucru Citește mai multe

Cupluri celebre din literatura română și universală Citește mai multe

Recomandări de lectură perfecte pentru această toamnă Citește mai multe

Pasionat de matematică? "Mari idei ale matematicii", o colecție de nelipsit din biblioteca ta Citește mai multe

Evadează din Cotidian cu Cele Mai Captivante Cărți SF Citește mai multe

Invenții din cărțile de Jules verne care au devenit realitate Citește mai multe

Cărți recent publicate pe care să le citești în această vară Citește mai multe

5 cărți pentru copii transpuse în filme celebre Citește mai multe