Marinela loveşte din nou

01.12.2008, 13:37.

„Cum, Marinela Niţu a înviat? Asta m-a întrebat cineva când m-a auzit că o am invitată la emisiune. „Da, adevărat a înviat”, i-am răspuns oarecum blasfemiator, fără a mă putea abţine de la o glumă cam deplasată.
Pentru că într-adevăr, Marinela a înviat. Adică, s-a întors din morţi. Vreau să spun din lumea artiştilor „morţi”, a divelor „moarte”, a sex-appeal-ului „mort” la intrare, a iubirilor moarte ale lui Cozma.
Iar ea, aşa şi arăta. Din strălucirea celei care, odinioară, îl făcea pe Luceafărul huilei să umple tiruri de caiete studenţeşti cu elucubraţii poreclite poezii, astăzi n-a mai rămas decât botul siliconat. E destul, ar spune pragmaticii, dar parcă prea puţin pentru o întoarcere atât de triumfală.
Şi, dacă nu era de ajuns, Marinela a mai pierdut ceva în perioada auto-exil-ului din Statele Unite: dulcele grai românesc.
„Cum, Marinela Niţu a înviat? Asta m-a întrebat cineva când m-a auzit că o am invitată la emisiune. „Da, adevărat a înviat”, i-am răspuns oarecum blasfemiator, fără a mă putea abţine de la o glumă cam deplasată.
Pentru că într-adevăr, Marinela a înviat. Adică, s-a întors din morţi. Vreau să spun din lumea artiştilor „morţi”, a divelor „moarte”, a sex-appeal-ului „mort” la intrare, a iubirilor moarte ale lui Cozma.
Iar ea, aşa şi arăta. Din strălucirea celei care, odinioară, îl făcea pe Luceafărul huilei să umple tiruri de caiete studenţeşti cu elucubraţii poreclite poezii, astăzi n-a mai rămas decât botul siliconat. E destul, ar spune pragmaticii, dar parcă prea puţin pentru o întoarcere atât de triumfală.
Şi, dacă nu era de ajuns, Marinela a mai pierdut ceva în perioada auto-exil-ului din Statele Unite: dulcele grai românesc.
Lui Cozma i s-ar face bâta furtun, auzind-o pe Marinela cum suguie la fiecare trei cuvinte câte un „ok”, „of course”, „yes” sau „fac” pe care, în aceste condiţii, nimeni nu ştie cum să-l interpreteze: în sensul neaoş, sau în cel americănesc?
Pentru mine, însă, reîntâlnirea cu Marinela Niţu n-a fost o surpriză. Mi-am amintit, cu această ocazie, prima mea întâlnire cu „diva”. Era undeva la sfârşitul secolului trecut, iar scena se petrecea într-o cameră de hotel.
Nu vă grăbiţi în a trage concluzii pripite, pentru că eu n-am avut niciodată veleităţi de ortac. Nici măcar de Luceafăr. Ce-i drept, contextul suporta ceva erotism, pentru că în acel loc urma să se desfăşoare şedinţa foto pentru revista la care lucram atunci, „Playboy”.
Toată gaşca de golani era în păr – Dan Boerescu, eu, art-directorul, fotograful, hair-stylistul etc. – şi puneam la punct ultimele detalii. Marinela, însă, se încăpăţâna să nu apară.
După vreo jumătate de oră de întârziere, am început să ne foim prin cameră. După altă jumătate, am mâncat protocolul. După încă vreo oră, am devenit nervoşi, irascibili, mofluzi şi taciturni.
Ne gândeam deja cum să reziliem contractul, câte exemplare n-o să mai trimitem în Valea Jiului şi pe cine dracu’ o să convingem noi, atât de repede, să se dezbrace în locul ei. Cum ne frământam mai ceva ca înţeleptii lumii antice, uşa camerei de hotel s-a dat de perete şi a apărut Marinela, cu o faţă de trimitea revista direct în faliment.
Ne-am uitat îngroziţi la ea, aşteptând o reacţie cât de mică la salutul nostru, de altfel prietenos, având în vedere că ar fi trebuit rostit în urmă cu trei ore.
„Băieeeţi, ştiţi ce-am păţiiiit?”, ne-a întrebat printre buzele cât două băşti de muncitor. Ne-am uitat unii la alţii, încercând să găsim un răspuns rapid în gând, dintre plauzibilele: „mi-a murit pisica”, „am rămas blocată în lift cu un negru”, „am rămas fără lichid de spălat parbrizul şi m-am dus la service”, sau „n-am ştiut să ajung şi am întrebat un poliţist”.
Ne-a salvat de la chin tot Marinela: „Mi-a venit ciiiiclu’!” Ei, da, iată într-adevăr o doamnă!
Dan Capatos