Mii de turiști sunt încântați să probeze celebrul kilt scoțian când ajung pe meleagurile Scoției. De la mantia din lână aspră, fusta modernă în carouri a devenit un simbol al curajului și nobleții. Iată de ce poartă scoțienii fustă și cum s-a răspândit acest obicei care, multă vreme, a fost considerat barbar.
O scurtă incursiune în istoria zonelor montane din Scoția de nord ne arată de ce poartă scoțienii fustă și de ce au devenit atât de mândri de acest obicei.
Fusta sau mantia lungă era ceva obișnuit pentru bărbați și mai ales pentru războinici încă din Antichitate. Să ne gândim doar la toga romană sau la mantia grecilor antici. Cu mult timp înaintea pantalonilor, acesta era veștmântul de bază pentru multe popoare din Europa.
Mantia groasă din lână călduroasă și aspră era prinsă pe un umăr și cu o cingătoare lată în talie. Ținea de cald, îi proteja la vânătoare de atacul animalelor, îi ajuta pe bărbați să se miște în voie, să alerge rapid, să treacă peste ape și să sară peste obstacole. Strămoșul kiltului a evoluat, probabil, din mantia de lână purtată de celți peste echipamentul lor militar.
Cele mai vechi mențiuni, din secolul al XVI-lea
Primele kilturi strâse pe corp și prinse în falduri au fost purtate în regiunea Highlands, din nord-vestul Scoției. Aici, și bărbații și femeile, și țăranii și nobilii purtau aceste mantii groase, strânse în talie, unele dintre ele lungi până la gleznă.
Cele mai vechi mențiuni ale portului din Highlands apar în scrierile unor cronicari din secolul al XVI-lea. Într-un document din 1578, o descriere a locuitorilor din Highlands arată că bărbații purtau mantii lungi, unele făcute din două bucăți cusute, prinse pe un umăr și strânse în falduri pe talie, cu o curea. Oamenii simpli purtau mantii cenușii sau negre. Nobilii preferau mantii cu anumite culori, unele albastre sau verzi.
Descrierile explică de ce poartă scoțienii fustă, piesă de vestimentație care era considerată în acele vremuri cel mai practic veștmânt. Termenul de kilt provine din termenul nordic kjalta care însemna a acoperi sau a înveli trupul dintr-o parte în alta.
De menționat că această mantie lungă prinsă în falduri se folosea doar în zonele de munte. La câmpie, bărbații purtau deja pantaloni, iar kiltul a fost multă vreme asociat cu primitivismul și barbaria, înainte să devină un adevărat simbol național.
Un englez, inventatorul kiltului modern
În mod ironic, fusta de care sunt atât de mândri scoțienii, a fost de fapt inventată de un englez, venit să lucreze pentru clanul MacDonnel la exploatarea de cărbuni. Thomas Rawlinson a ajuns în Scoția prin anii 1720, când începea exploatarea masivă a minelor. El a observat că mantiile lungi purtate de localnici sunt destul de incomode în mine și la munca din atelier.
Pentru a simplifica portul muncitorilor, a scurtat fusta și i-a cusut pliurile pentru a fi mai ușor de prins în curele. Acesta a fost primul kilt cu pliurile deja cusute, trăsătura de bază a kiltului modern.
Treptat, tot clanul MacDonnel a început să poarte kiltul scurt, urmat de diverși lucrători, dar și de soldații din regimentul din Inverness. Cu timpul, el a devenit uniforma militarilor din regimentele locale și a început să fie asociat cu bărbăția și dârzenia luptătorilor scoțieni.
Interzis de guvernul britanic
Highlanderii, scoțienii din regiunea montană de nord, erau cei mai aprigi susținători ai independenței față de coroana britanică. Începutul secolului al XVIII-lea a fost dominat de mișcările revoluționare ale clanurilor din nord, încheiate însă cu abdicarea forțată a regelui Scoției, Iacob al VII-lea.
Guvernul britanic a luat imediat măsuri drastice pentru a înfrânge rezistența scoțienilor. A fost impusă legea dezarmării, urmată și de o lege prin care se interziceau toate elementele tradiționale specifice, inclusiv kiltul și tartanul. Interzicerea lui nu a făcut decât să îi întărească statutul de simbol al independenței, naționalismului și rezistenței în fața dominației britanice.
Cei mai curajoși scoțieni din nord au continuat să poarte kiltul, iar scoțienii din regiunile din câmpie l-au adoptat deopotrivă pentru valorile lui tradiționale și naționaliste. Interdicția a rămas în vigoare până în 1782, când a fost anulată, iar kiltul a început să fie purtat ca un simbol național în întreaga Scoție.
Regele George al IV-lea întărește statutul kiltului
În anul 1822, ca semn al reconcilierii, regele George al IV-lea face o vizită grandioasă în Scoția. Scriitorul Sir Walter Scott pregătește cu acest prilej un spectacol dedicat culturii scoțiene, iar regele este sfătuit să apară în public purtând celebrul kilt din tartan, adică în carouri.
În aceeași vreme, clanurile scoțiene încep să își confecționeze propriile modele de kilturi, în culori specifice fiecăruia dintre ei. Predomină roșu, verde, albastru, maro, dar apar modele și nuanțe noi.
Iată așadar de ce poartă scoțienii fustă și ce valoare are kiltul pentru cultura și istoria acestui popor. Dacă în secolele trecute, culorile kiltului desemnau mai degrabă diverse regiuni din Scoția, din secolul al XIX-lea, ele sunt asociate cu diverse clanuri și familii istorice.
În zilele noastre, există kiltul de zi cu zi și kilturi speciale pentru ceremonii. Cele mai multe kilturi deosebite pot fi admirate în timpul celui mai mare festival al culturii scoțiene: Highland Games.
Cum sunt făcute kilturile moderne
Lâna a rămas principalul material natural din care se face stofa specială pentru kilturi. Cine dorește o fustă scoțiană de calitate, dintr-un material moale și fin, trebuie să caute cea mai bună stofă din lână. Iar modelul tradițional este cel în carouri, denumit tartan.
În zilele noastre, tartanul se face și din alte materiale, inclusiv din fibre sintetice, dar tot stofa de lănâ rămâne cea mai apreciată. În medie, este nevoie de un tartan lung de șase metri pentru a realiza pliurile specifice și pentru a forma linia fustei. Kiltul acoperă și înfășoară coapsele, dar este croit astfel încât să ofere o cât mai mare lejeritate în mișcare. Pe de altă parte, kiltul tradițional trebuie să fie aproximativ până la genunchi.
Încă din anul 1815, clanurile scoțiene și-au definit propriul tartan înregistrându-l conform standardelor solicitate de Societatea Highland din Londra.
Nu doar culorile sunt importante pentru identificarea unui clan, ci și modelul tartanului în sine. Liniile orizontale și verticale, mărimea carourilor, intersecția diverselor culori folosite definesc tartanul specific fiecărui clan care trebuie să fie unic și irepetabil.
Cum se poartă kiltul, cu lenjerie sau fără?
În vremurile vechi, scoțienii purtau fusta fără altă lenjerie pe dedesubt, iar acest obicei s-a păstrat o vreme lungă în Scoția. Ba chiar se spune că nu ești bărbat adevărat, dacă nu porți tartanul fără lenjerie.
Obiceiul a început să dispară, dar există o adevărată dispută în Scoția între apărătorii tradiției și cei care susțin că este neigienic să porți kiltul fără lenjerie intimă.
Spre exemplu, David Coulthard, pilotul scoțian de formula 1, se laudă că are cinci kilturi tradiționale pe care le poartă liber, ca pe vremea stămoșilor. În același timp, Autoritatea pentru Tartane spune că este neigienic și copilăresc să le porți fără lenjerie. Iar unii dintre producători recomandă cumpărătorilor să le poarte liber, doar dacă sunt sănătoși și se simt în largul lor.
Costumul scoțian și accesoriile obligatorii
Kiltul se poartă cu șosete lungi și ghete, dar cele mai importante accesorii sunt sporanul, o geantă din piele agățată de talie, și cravata sau eșarfa realizată din aceeași stofă precum tartanul. La acestea se adaugă o jachetă scurtă sau un sacou asortat, de obicei uni.
Kiltul în culori închise se poartă la diverse ceremonii, festivaluri și evenimente culturale. Kilturile în culori mai aprinse sunt destinate copiilor și turiștilor.
În Scoția, mai rar vezi pe stradă bărbați care poartă fusta tradițională, dar la evenimentele din familie și la biserică, mulți scoțieni preferă să poarte costumul tradițional și kiltul specific regiunii lor.