A fi pe placul celorlalți e un deziderat utopic. Cred că dintotdeauna a fost. Gusturile sunt subiective, iar percepția unei persoane diferă atât de mult de la un individ la altul încât am fost constrânși, noi, ca omenire, să organizăm gusturile pe categorii, să facem statistici, generalizări și excepții.
În ultimii ani, lansarea oricărei idei a împărțit comunitatea în două tabere extrem de virulente. Tabere care nu se bazau neapărat pe argumente puternice și nici chiar plauzibile. Extremele abordării unei situații răsăreau instantaneu și într-un mod extrem de războinic. E activată la nivel mondial reacția instantanee virulentă. Să fie oare din cauza schimbărilor climatice?
Suntem atât de diferiți și pentru că avem sisteme de valori diferite, avem educații diferite, ultimii zeci de ani au fost cu atât de multe schimbări, încât cu siguranță ne-au influențat în mod radical și ne-au exacerbat anumite trăsături de caracter.
Tocmai de aceea a nu fi pe placul celorlalți deja nu mai constituie un act de curaj, ci a devenit un fapt comun, banal.
Curajul apare când conștientizezi asumarea unui risc și, dacă el poate fi surmontat cu ușurință, nu mai e decât un act de proactivitate. Iar când rezultatul este cel visat, curajul e încununat de o satisfacție extraordinară.
Cel mai important în acest mod de a fi cred că e consecvența. Oamenii care au curaj sunt cei care nu se lasă înfrânți după o încercare nereușită. Așa sunt ei construiți. Nu sunt neapărat adepta proverbelor și a zicătorilor, dar inevitabil îmi apare acum în minte cugetarea „ce nu te distruge te face mai puternic”.
Așa îi văd pe oamenii curajoși. Dacă o dată în viață ai avut curaj să fii altfel, după care „ai intrat în rândul lumii”, înseamnă că a fost o întâmplare, un derapaj de la esența ta.
Curajul acum e mai ușor de manageriat, pentru că am învățat să ne coalizăm în grupuri mai mici sau mai mari, dar cu potențial de creștere.
Nu conștientizezi așa-zisul curaj de a nu fi pe placul celorlalți
Recunosc că, la începuturile mele în presă, elementul declanșator a fost curajul. Eram în clasa a 10-a când i-am dat profesorului de limbă română câteva poezii scrise de mine, doar să-i arăt ce-mi place să scriu.
O săptămână mai târziu ne-am trezit cu un polițist la ușă, întrebându-l pe tata despre mine. Am aflat în felul ăsta că ziarul poliției voia să-mi publice două poezii și veniseră să-mi ceară acordul. Inedit sau cum? 🙂
Iar în 1996, cu un fascicul de 40 de pagini publicat în colecția „Tinere condeie” la editura Universul Enciclopedic, am plecat în oraș hotărâtă să colaborez la redacția unui ziar nou înființat. „Ce experiență ai, domnișoară?”, m-a întrebat directorul ziarului. „Am scris o carte, iat-o!”, i-am răspuns.
Apoi mă întrebam în sinea mea cine îmi dăduse acel curaj. Nici azi n-am găsit răspunsul. Dar am început atunci să lucrez la ziar, am scris despre filme, despre spectacole de teatru, despre licitații de artă, despre celebrități de la noi și de afară, am ajuns să lucrez apoi la postul de radio cu care colabora ziarul și totul și-a urmat cursul pe care trebuia să-l urmeze.
Cert e că nu conștientizezi așa-zisul curaj de a nu fi pe placul celorlalți. Te naști cu el și apare spontan când energiile vieții îl activează.