De ce-am fi buni doar de Crăciun? De câte ori n-am auzit: e Crăciunul, să fim și noi mai buni, măcar acum. Îmi stăruie și-un jingle dintr-o reclamă, „De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat”. Dac-o întreb pe Eva, la cei 10 ani, ce-nseamnă Crăciunul pentru ea, îmi spune: „Totul!”. Porția de bunătate ne-o luăm și o dăm o dată pe an, într-o mobilizare aproape planetară în jurul unui Moș nemuritor și a unei sărbători cu caracter creștin religios: Nașterea lui Isus în data de 25 decembrie. Cea din urmă, intens cercetată și pusă la îndoială, Cuvîntul din Carte, lăsându-ne să tragem concluzii intime din Evangheliile lui Luca și Matei. Prin forța dată de semnificație, Crăciunul are darul de a ne umaniza cumva forțat. Apelul și îndemnul la a fi buni, darnici, sensibili, iertători, concilianți, înduplecați revin anual în casele și în sufletele noastre.
Exersăm de la an la an, prin participarea noastră la maratonul cumpărăturilor, la replicarea tradițiilor culinare, la împodobirea brazilor, la redactarea scrisorilor către Moș, la încălzirea corzilor vocale pentru cel mai zglobiu colind. E ziua chemării la sentimente mai bune. În fiecare decembrie ne luăm doza de bucurie și bunătate, deschizându-ne sufletul tradiției. Ni-i oare suficientă cât să ne împăcăm cu noi înșine, luând-o de la capat, în tumultul aglomerației din noi și din jurul nostru? Ne-ar trebui un Crăciun în fiecare zi pentru a ne etala sentimentele, vorbele și faptele. În anul în care comunicarea digitală și-a dat examenul maturității, în care existențele noastre și-au făcut culcuș pe rețele, măsurăm cel mai bine nivelul nostru de îngăduință. Despre darul îngăduinței aș vrea să scriu. Îngăduința față de cuvântul rostit. Câți dintre noi nu amendăm comportamente, reacții, manifestări, întâmplări, decizii? Câți nu ne folosim în cel mai aprig mod de puterea cuvântului atunci când ceva nu ne convine? De unde vine această revărsare a urii verbale, a taxării și a amendării? Exhibarea lor prin comentarii și postări, credința excesivă în puterea personală de a influența prin cuvânt (fără un plan de construcție în spate) ne arată nivelul nostru de îngăduință.
Construcțiile nu se pot face pe o fundație a urii și a boicotului. Iar un Crăciun împodobit în cel mai strălucit mod nu are cum să ne salveze din neputința noastră de a dărui. E nevoie mai mult ca oricând de darul vorbirii cumpătate, asta neînsemnând amputarea libertății. Acest cadou trebuie oferit copiilor și celor dragi, colegilor și celor pe care îi pornim și îi lansăm în viață, îi întâlnim la job și în drumurile noastre. Dar trebuie oferit și oamenilor pe care nu îi cunoaștem și cărora le facem uneori starea digitală amară. Așa cum România are nevoie de modernizare de structură, așa și noi avem nevoie de modernizarea cuvintelor care vin din noi. Suntem un popor înzestrat cu datini excentrice (tăierea porcului în văzul tuturor ca un experiment social), a cărui nevoie de educație e stringentă. Și dacă din noi nu vine, există mereu puterea exemplului, pe principiul dar din dar se face rai. Și dacă pandemia ne-a separat de îmbrățișări în ziua asta sfântă, ar trebui să știm, prin darul din noi, să trecem îngăduitor și peste asta. Pentru că… nu e doar Crăciunul.