Daniela Zeca Buzura și misterele Orientului

03.11.2012, 05:00.

„Lumea e doar o poveste de dragoste, de moarte ori de atac“

Să citești Omar cel orb e ca și cum ai plonja într-o lume pe care nu o cunoști, dar care te atrage și te incită, pentru că o examinezi de mult din depărtare. Nu e atrăgătoare prin arome, culori, senzații, ci prin duritate și prin faptul că este absolut diferită de tot ceea ce știai până acum despre un teritoriu pe care istoria l-a condamnat la izolare și l-a înzestrat cu o imagine ermetică, impenetrabilă.
Să porți o discuție cu Daniela Zeca Buzura, autoarea Trilogiei Orientale (din care mai fac parte Istoria romanțată a unui safari și Demonii vântului) e ca și când te-ai îmbarca într-o călătorie miraculoasă prin deșert și ai face popasuri în oaze pline de mistere care vin de departe, din trecutul îngropat acum sub multe straturi de istorie: „Ceea ce am numit Trilogia Orientală este de fapt o trilogie atipică, pentru că în ea coerența și omogenitate vin din tematică și din spațiul geografic și nu se creează acele alianțe obligatorii între personaje, nu rămân acele finaluri deschise care așteaptă rezolvări ulterioare. De fapt, romanele duc de la unul la celălalt – în manieră distinctă, cred eu – niște obsesii auctoriale, precum diferențele dintre sexe, cum îl tolerăm pe celălalt – diferit și necunoscut, alteritatea – care cred că este miza și tema a tot ceea ce scriu. Am încheiat un ciclu oriental pe această chestiune a alterității și a felului sexelor de a se raporta unele la celelalte“.
E o scriitoare non-scriitoare, căci până nu demult o știați drept manager al postului TVR Cultural și profesoară la Jurnalism și mai puțin autoare care își scoate la rampă operele. E o scriitoare misterioasă, care își trăiește pasiunile cu intensitate și merge la mii de kilometri distanță ca să își construiască poveștile astfel încât ele să reflecte nu doar atmosfera originală, cât și spiritul locurilor și al oamenilor. E o scriitoare care nu se teme de critici, care știe să înfrunte falsele acuze de manierism și care își continuă calea netulburată, așa cum declara recent: „De obicei se spune că un autor scrie aceeași carte. De acord, dar riscând să o spun în același limbaj și în același ton practic se manierizează. Au fost sceptici, chiar de la Istoria romanțată… care au spus că a doua și a treia carte vor fi deja predictibile. Scepticismul lor m-a pus în gardă. Cred că am avut cititori de elită, dar și campioni ai superficialității, care n-au văzut în primele două romane decât parfumurile, pietrele, entropismul…fără să meargă în profunzime“.
E o scriitoare care așterne pe hârtie nu doar povești, ci și emoții, stări, senzații și care poate face oricând o radiografie a iubirii așa cum e ea trăită în lumea orientală, pe care o admirăm sau o judecăm de la distanță. „Trebuie să ne închipuim că sunt cel puțin trei ipostaze posibile ale unui cuplu: doi tineri care s-au văzut o singură dată sau cel puțin de două ori înainte de mariaj și se căsătoresc – sunt doi străini care au fie posibilitatea să se descopere și să se îndrăgostească, fie să schimbe asta cu o distanță perpetuă și cu îndârjire, înlocuită pe alocuri cu prețuire și o răceală politicoasă (am văzut și asta), ori să ajungă adversari pe viață. În toate aceste contexte, iubirea are foarte multe forme.
În Persia mai e ceva: în Coranul islamic reinterpretat (ca și în Omar…) ai o nevastă permanentă dar ai și o sighe – o nevastă provizorie – în majoritatea cazurilor am constatat că, deși iubirea înflăcărată era alături de soția provizorie, toți partenerii țineau la aparența onorabilității familiale alături de soția oficială. Toate aceste retractări, subterfugii, ezitări, dau un spectru extraordinar ideii de iubire și cred că nici n-am terminat de povestit despre toate aceste nuanțe care încap în ipostazele erosului.
Mai e o situație deloc de neglijat: de multe ori m-am purtat ca un sociolog și ca un antropolog. Am intervievat foarte mulți bărbați și femei; foarte multe persoane tinere mi-au spus, la Teheran, exact așa: „Îl respect pe viitorul meu soț, am încredere în el, ne vom căsători, vom fi doi-trei ani îndrăgostiți, dar după aceea fiecare își va vedea de viața lui“. Am fost stupefiată, pentru că acest răspuns era comun multora. E ca și cum ai trăi o primăvară frumoasă, după care totul intră într-o repetabilitate verificată și tot patosul iubirii trece în culise.De aceea trebuie să privim cu prudență și înțelegere lumea orientală. De exemplu, în Persia actuală mirii, înainte de nuntă, se duc în Shiraz, deschid culegerea de poeme a lui Hafez și ce citesc acolo constituie o profeție pentru viitorul lor împreună. Îl interpretează ca pe un oracol. Ori, când începi o relație pe baza unui act de divinație pe poezie pură, în același spațiu în care teocrația și restricțiile Shariei imprimă niște reguli de neînțeles, te întrebi unde e adevărul. Dar acesta e spiritul real al acestor oameni și de aceea orice absolutizare și orice sentință înseamnă un risc. Iranul profund este cel al unor oameni inteligenți, disponibili, care stau, ca și România în trecutul nu prea îndepărtat, sub o dictatură, dar viața lor reală e dublă sau triplă, însă îmbogățită cu toate nuanțele interiorității, chiar dacă aparent sunt niște conformiști“.

În fiecare dintre cele trei cărți ale Danielei Zeca Buzura este vorba despre iubire, despre nuanțele comunicării dintre bărbat și femeie, despre extazul și suferința pe care le provoacă jocurile de cuplu și despre ce înseamnă erotismul: „Noi, europenii, de obicei suntem grăbiți să aducem la un numitor comun celelalte lumi. De pildă, în recuzita erotică, n-o să înțelegem niciodată ce obiect magic și excitant este părul femeii pentru bărbatul arab. Acolo, o femeie de orice vârstă care are părul scurt, e o persoană castrată, aproape exclusă. Podoaba capilară e un obiect erotic aproape fetișizat. Eu mi-am dat seama că au un cod de interpretare diferit de al nostru și dacă nu citim la fel, suntem în afara chestiunii“.

Alegeți un titlu din Trilogia Orientală, oricare. Așezați-vă pe canapea, cu o ceașcă de ceai aromat alături, și porniți în călătorie.