Home > Social > Katia Pascariu, actriță: “Trebuie să lupt constant pentru o lume mai bună, la fel de bună pentru toate ființele, tocmai pentru că pot și am o serie de privilegii”
Katia Pascariu, actriță: “Trebuie să lupt constant pentru o lume mai bună, la fel de bună pentru toate ființele, tocmai pentru că pot și am o serie de privilegii”
Katia Pascariu este actriţă și lucrează în teatrul social-politic independent, un teatru cu miză, care vorbește despreproblemele societății în care trăim. Participă atât la crearea spectacolelor, cât şi la documentarea acestora și ține constant ateliere de teatru pentru copii și adolescenți.
Am vorbit cu ea despre provocările teatrului independent din România și despre spectacolele în care o vom putea revedea începând din toamnă.
Katia, cum ai ajuns să urmezi o carieră în domeniul actoriei?
Katia Pascariu: Ups … ah, super neinteresant răspuns: mi-am dorit să fiu actriță dintotdeauna. Mă autointitulasem „artista katia”, dădeam spectacole pentru familie și păpuși și imitam pe toată lumea – cum se așează, cum vorbesc, cum mănâncă. Îmi plăcea să zic bancuri și să-i fac pe oameni să râdă, îmi plăcea să observ oamenii, stăteam și mă holbam cu orele pe geam, și mai ales să mă joc singură, cu sora mea sau cu alți copii.
Sigur, asta e ceva banal și valabil pentru mulți copii probabil, care nu ajung actori. Eu am ținut-o langa, însă, cu ideea asta fixă și într-a 12-a m-am pregătit și am dat examen la UNATC. Dar a fost un șir lung de noroace de fapt – am avut o copilărie perfectă – a se citi m-am jucat non-stop primii 14 ani de viață, părinții m-au susținut 100% (sau cel puțin așa mi-au lăsat impresia) și fără să aibă vreo garanție, m-am pregătit cu 2 actori profesori foarte pricepuți și răbdători, am început să lucrez încă din anul 4 pentru că Radu Apostol și Ana Mărgineanu au avut încredere în mine, am ajuns să joc la Green la Teatrul Luni la final de facultate – locul unde visam din liceu să ajung, și mai apoi m-am întâlnit cu David Schwartz și cu Mihaela Michailov și tot așa … yada, yada, yada (referință pentru fanii Seinfeld). Sunt fericită și mândră de echipele cu care lucrez azi, deja de ani buni acum.
Katia Pascariu: Din fericire sau din păcate, teatrul este cam totul pentru mine. Mda, în cel mai simplu și egoist mod aș spune că este soluția pentru mine în contextul unei lumi pe care nu o înțeleg, care mă sperie și mă întristează. Nu e vorba de evadare, tocmai de asta lucrez în teatru social, angajat politic, în colective cu demersuri activiste și cu mize educaționale și chiar activist-radicale. Deci nu e vorba de evadare prin artă, chiar opusul, e vorba de căutarea unor răspunsuri și soluții prin teatru, prin artă. E vorba de colective, de solidarizare și de colaborare.
Teatrul se opune singurătății în primul rând. Pentru mine repetițiile sunt o continuare a jocurilor din spatele blocului. Doar că acum, ca adult, știu ce grea și complexă și nedreaptă e viața și pot să aleg să vorbesc despre asta. Dar, intim și strict personal, pentru mine este mai ușor să joc decât să trăiesc pe bune, nu știu cum să formulez altfel. Actoria nu e o meserie ușoară, dar ce este ușor?! … Realitatea mă depășește, teatrul mă liniștește … na, am zis-o în versuri.
Cum este să fii actriță în România de azi?
Katia Pascariu: Păi nu știu decât cum e să fii actor român cu diplomă din 2006. Și nici asta nu e o experiență unitară, general valabilă. Meseria în linii mari nu s-a schimbat din antichitate, dar tocmai pentru că teatrul e despre ”aici și acum”, să fii actor în România azi e foarte interesant, pentru că e încă spațiu de creștere, e încă loc de idei noi, de teatre, de filme, de subiecte. E loc și e nevoie.
Katia Pascariu în spectacolul „În cuvintele tale”
E însă și greu să îți faci o echipă, să îți găsești un loc unde să te simți ok, să poți să trăiești din actorie – asta sigur nu e ușor, nici dacă joci mult. Eu deja am prins câteva valuri, trenduri, sunt în cele mai tari grupuri – după părerea mea, mă simt mai sigură pe mine ca profesionist și simt că pot să trag un fir continuu care leagă meseria și viața personală. Altfel, cred că româna ca limbă e foarte bună de teatru, cred că lumea e receptivă și curioasă, și simt că am public. România de azi e încă un loc safe unde pot să mă gândesc la teatru, la educație, la pisici, e încă pace aici. Ce-o să prindem în viețile noastre, nu știu … am zile când sunt ultra pesimistă. Și atunci știu că ceea ce facem noi va avea mereu sens, va fi mereu actual, dar clar – lupta prin artă își are limitele ei, știu asta, și asta mă și sperie.
Care sunt provocările teatrului independent din punctul tău de vedere?
Katia Pascariu: Prima și cea mai importantă provocare e chiar independența, adică existența, supraviețuirea. Doi, ar fi nevoie de susținere publică, nu există subvenții în afara sistemului instituționalizat. Trei, o miză, un sens care să-l facă să existe dincolo de nevoia absolvenților de a lucra în domeniul în care s-au specializat. Și desigur, publicul – care poate e cea mai mică provocare, comparativ cu celelalte. Din afară poate părea ceva omogen, din interior însă pot să spun că suntem mai multe feluri de teatru independent – și lucrurile care ne diferențiază clar sunt modul de organizare/ funcționare și scopul.
Cum ai ajuns să joci în spectacole cu mize sociale/politice?
Katia Pascariu: Inițial, am lucrat în anul 4 cu Ana Mărgineanu pe un text al Verei Ion, “Vitamine”, – un text despre România consumeristă, despre căderea în capcanele occidentului ale middle class-ului urban, despre cătarea autenticului într-o lume de plastic. Pe urmă a urmat perioada Peca și Green Hours. Și așa am ajuns să-l cunosc pe David Schwartz care m-a cooptat în proiectul Valea Jiului – Sub Pământ. Am continuat apoi proiectele cu el și cu Mihaela Michailov, am început să lucrăm în diverse direcții – educație, discriminare, migrație, mișcări sociale. Lupta noastră de activiști de stânga s-a conturat tot mai clar și azi avem și spațiul propriu – Cooperativa Macaz din Calea Moșilor 106. Este un spațiu dedicat artei politice, nu doar teatrului, un spațiu de dezbatere și socializare.
Katia Pascariu și Alexandru Potocean în spectacolul „90”
Separat, am legat o prietenie cu Mihaela Michailov și o colaborare strânsă pe zona educațională – și am început un demers artistic care continuă și azi. Am lucrat cu ea și Alex Mihăescu la spectacolul despre bullying, “Copii răi”, în 2011, și de atunci am tot săpat și lărgit aria de cercetare. E clar că dacă nu ne potriveam, mă refer la toate contextele descrise, nu am fi continuat de atâția ani să colaborăm și să construim. Centrul de Teatru Educațional Replika din Tineretului este tot un proiect apărut în baza unei munci de ani de zile a echipei Replika. Ce mă motivează? În primul rând mă interesează, mă preocupă … cred că sunt subiecte despre care trebuie discutat, cred că uneori ce poți spune prin teatru nu poți spune la fel de bine altfel, mă pasionează tot parcursul prin care trecem până ajungem la public. Adică e 2 în 1 – îmi și place și cred că e și util ce facem. Asta ca să dorm liniștită noaptea când mă apucă remușcările că mă distrez prea tare la job.
Ce metode de lucru folosește teatrul educațional?
Katia Pascariu: Jocul și empatia în primul rând. Experiențele proprii. Imaginația. Lucrul în echipă. Emoțiile de orice fel. Astea ar fi ingredientele sau elementele obligatorii. Metodele sunt de obicei mixte, inter sau pluri disciplinare – exerciții de teatru, de improvizație, exerciții de scriere dramatică, desen, colaj, dans, muzică, istorie … sigur, încerc să lucrez cu instrumente pe care le cunosc și le pot stăpâni. Ca să funcționeze treaba bine e musai să creezi un spațiu de confort și încredere, un spațiu în care participanții să se simtă respectați și protejați. Temele se decid pe parcurs în funcție de specificul și nevoile fiecărui grup.
Katia Pascariu, imagine din timpul spectacolului „Foamea noastră cea de toate zilele”
Care sunt cauzele în care crezi și cum lupți pentru ele?
Katia Pascariu: Cu unele pot să lupt – sau măcar pot să lupt cu mijloacele mele limitate. Cu unele mă declar învinsă – de exemplu nu pot să înțeleg de ce există violență. Nu sunt un combatant bun probabil, nu unul de teren, dacă vine revoluția – chiar și aia mult visată, eu nu cred că o să fiu chiar în prima linie…. Dar cred că trebuie să lupt constant pentru o lume mai bună, la fel de bună pentru toate ființele, tocmai pentru că pot și am o serie de privilegii. Fiecare spectacol are un mesaj anume, legat de tema propriu-zisă, dar sper că toate vorbesc despre o lume mai justă, despre pace, despre echitate socială, despre lupta constantă, de zi de zi, cu orice formă de discriminare și agresiune, despre solidaritate și încredere, despre luptele invizibile ale grupurilor și oamenilor invizibili.
Care este proiectul tău de suflet dintre cele în care te-ai implicat până acum? Spune-mi și de ce.
Katia Pascariu: Cred că proiectul Vârsta4, grupul de artă comunitară creat împreună cu rezidenți ai căminului Moses Rosen, împreună cu David Schwartz, Paul Dunca, Mihaela Michailov și Monica Marinescu și pe parcurs cu mulți care s-au alăturat proiectului. Împlinim 10 ani. Este cel mai special proiect, mă rog…a depășit limitele unui proiect. E vorba despre relațiile extrem de profunde și ireversibile care s-au creat între noi. E greu de descris, este și foarte emoțională legătura – e vorba de multă fragilitate și vulnerabilitate și încredere de ambele părți. Ne cunoaștem deja foarte bine, ne știm poveștile de viață, ne știm calitățile și defectele, ne tachinăm și glumim unii cu alții, ne sunăm la nevoie și petrecem timp liber împreună. E un proiect așa cum o familie sau o prietenie pot fi considerate un proiect.
Katia Pascariu, Paul Dunca și rezidenți ai căminului Moses Rosen, imagine din timpul spectacolului „Domiciliu instabil”
În ce fel de proiecte te mai implici în afara de cele de teatru?
Katia Pascariu: Pe lângă spectacolele de teatru îmi place foarte mult, neașteptat de mult, să țin ateliere de teatru – cu copii, adolescenți, vârstnici. Cred foarte mult în teatru și cred că orice om poate beneficia de pe urma lui. Am lucrat vara asta în Telciu, o comună deja celebră din Bistrița-Năsăud. Am avut o rezidență de teatru împreună cu Mihaela Michailov în cadrul Școlii de vară de la Telciu – paranteză: e un proiect foarte fain pe care-l recomand vară de vară, se găsesc info pe net. Așa … și timp de o lună am întâlnit și lucrat cu mulți copii, de la 6 la 16 ani. N-am știut în anii facultății că o să-mi placă atât de mult să lucrez cu copii. Sigur, nu iese mereu la fel de bine, nu te conectezi mereu ușor, trebuie timp și încredere. De data asta ne-a ieșit bine! Unii dintre participanți au reușit să-și depășească frici, emoții, complexe, au prins curaj să performeze, să cânte, să își facă mărturisiri. A fost foarte puternic și nu pot decât să fiu fericită, să le mulțumesc și să plănuiesc următoarea întâlnire.
Pe lângă asta, dezvolt un mic nerv de administrator de ong … activitate obligatorie în spațiul artistic pseudoindependent. Și îmi place, deși nu am timp să ajut pe cât ar fi nevoie, munca la bar, la Macaz.
Unde te vedem începând de la toamnă și în ce spectacole?
Katia Pascariu: Sunt cele 3 spații unde continui cu spectacolele din stagiunile trecute – la Macaz Coop. – Stagiunea de teatru politic și la Centrul Replika reluăm din toamnă spectacolele de teatru educațional. Le recomand și pe ce cele în care joc și pe cele în care nu joc. De 2 ani sunt și la Teatrul Evreiesc de Stat unde joc în Corp străin și Marienbad.
Și sigur, o să fie și premiere – la Replika scoatem un spectacol după cartea Laviniei Braniște „Interior zero”, la inițiativa Nicoletei Lefter, la Macaz vom avea o premieră cu echipa Vârsta4, la Evreiesc urmează 2 spectacole noi, cu regizorii Alex Mihăescu și Andreea Vălean, la Replika vom continua cu demersul educațional cu un spectacol marca Michailov-Apostol cu titlul provizoriu „Orar”. Iar în iarnă vom lucra la un nou spectacol despre istoria recentă, la Macaz, cu echipa de teatru politic în regia lui David Schwartz. Uof! Altfel, toamna aduce și multe plecări – Constanța, Piatra neamț, Cluj, Sibiu, Iași, Chișinău, Ungaria, Franța … avem o vorbă în familie, vorbă a unei mătuși senzaționale la care țin foarte mult: ”când ne-o fi mai rău așa să ne fie!”