Marile momente din viața mea sunt lipsite de logică, ies din sfera raționalului și pot fi luate drept mici nuvele sau filme de scurt metraj. În 2008 am avut prima lectură a unei cărți scrise de Eric Emmanuell Schmitt, scriitor francez contemporan, filosof... detalii pe net. „Oscar și Tanti Roz” a fost textul scurtcircuitului. Ulterior am montat această poveste la Teatrul „L.S.Bulandra”, spectacol care încă există în repertoriu și se joacă. Am citit la momentul respectiv tot ce s-a tradus de acest autor. Începuse să mă intereseze.
În 2014 am fost pentru două zile la Paris. Cu treabă. Prietena la care am stat e actriță. Și printre altele, știind că mă interesează Schmitt… mă anunță că mai nou e directorul Teatrului Rive Gauche. Pentru că aveam la dispoziție câteva ore libere am rugat-o să mergem să-i vad teatrul. Ajungem în fața clădirii și simt cum mă cuprinde o bucurie de neexplicat. O rog să intrăm. Mă-ntreabă de ce? Aș vrea să întreb o secretară cum dau de Schmitt, îi spun. I-am scris un mail în care l-am invitat să vadă „Oscar și Tanti Roz” dar nu am primit niciun răspuns. Poate nu era adresa corectă. Adina îmi spune că e imposibil să facem asta. Ce e imposibil?, întreb. Să intrăm în teatru așa, să căutam o secretară, e SF, francezii au alt sistem, îmi explică puțin iritată. Mi s-a părut ciudat dar am tăcut. Am mai stat câteva secunde holbându-ne la afișe și pentru că nu m-a convins, am insistat să căutam totuși intrarea actorilor și să mergem la secretariat. Adina mi-a retezat-o și mai direct a doua oară. Tu chiar nu vrei să înțelegi că francezii, nu-s ca românii? Nu stă nimeni de vorbă cu noi așa. În afară de asta Schmitt locuiește în Belgia, nu stă la Paris. Luăm de pe net numărul de la teatru, sunăm și vorbim la telefon. Mi se părea SF tocmai ce-mi propunea ea. Eram în fața teatrului, era vorba doar de o simplă întrebare, nu dădeam nimănui în cap și ea mă oprea să mă comport firesc. N-am căutat să înțeleg că nu aveam ce. Am urmat-o. Am plecat. După nici 50 m m-am oprit și i-am zis că eu mă-ntorc singură. Treaba ta, mi-a zis. Eu nu merg cu tine. Mie îmi este rușine. Eu trăiesc la Paris de 20 de ani și știu exact cum sunt francezii. Avantajul meu este că eu nu știu cum sunt francezii și nu mi se pare nepoliticos să cer o informație.
Am lăsat-o pe Adina afară și am intrat pe singura ușă pe care am găsit-o deschisă. Era casa de bilete. I-a spus tipului de-acolo povestea mea pe scurt. I-am explicat de unde vin, cu ce treaba sunt în Paris și cât de mult îmi doresc să iau legatura cu autorul pe care îl montez de atâta timp. Părea că l-am prins. După ce m-a ascultat vreo 5 minute în care am turuit întruna, mi-a zâmbit și mi-a spus:” Domnul Schmitt este înăuntru. A venit în dimineața aceasta și pleacă în seara aceasta. Stă doar azi la Paris. El locuiește în Bruxelles dar când este o premieră vine la teatru. O să îi spun că sunteți aici.” Mi s-a tăiat respirația. Mi-a crescut pulsul. De emoție am transpirat brusc și am simțit pe șira spinării toată tensiunea. „Vă rog să-mi permiteți să-i scriu un bilet.”, i-am spus. Pe un sfert de coală de hârtie, o bucățică de dimensiunea unei cărți poștale, i-am scris lui Schmitt povestea mea. I-am făcut rezumatul carierei mele și i-am mărturisit că aș fi extrem de onorată dacă mi-ar acorda un minut. Casierul mi-a luat bilețelul și după câteva minute s-a întors: „Domnul Schmitt a citit ce i-ați scris. Iese când are pauză. V-a sugerat să-l așteptați la cafeneaua de vis a vis”. Îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru mine, ies din teatru beată de fericire, îi povestesc Adinei ce mi s-a întâmplat, nu mă crede dar se așează cu mine la masă să-l așteptăm pe Schmitt. Încep zeci de scenarii. Din fire mai timidă, poate tocmai asta era și efectul pesimismului ei, Adina paria că Schmitt nu va veni. Tipul a zis 45 de minute. Au trecut 40. Mă gândeam în același timp că aș putea să-l aștept toată ziua dar nu știam cum să amân întâlnirea cu Pascal. La 17 aveam întâlnire de lucru cu Pascal Bruckner, motivul pentru care mă aflam atunci la Paris. Îmi imaginam deja conversația dintre mine și Pascal, mă gândeam cum să-i propun să amânăm pentru a doua zi, știam deja că în seara aceea nu putea, eu aveam biletul de avion spre București cumpărat deja. Zeci de gânduri, zeci de scenarii întrerupte de ușa teatrului care se deschide. Fix în 45 de minute cum anunțase, ies trei actori tineri și după ei Schmitt. Într-un costum alb de in, așa cum apărea și în una din fotografiile de pe coperta unei cărți. Și-a întrerupt câteva secunde conversația făcându-ne semn discret că ne-a văzut. Mă uit la fața Adinei și se albise.
– Asta înseamnă să-ți urmezi instinctul, i-am spus. Am simțit că nu trebuie să plec și că nu am voie să mă iau după tine.
După câteva minute Schmitt și-a luat „la revedere” de la grupul de tineri și a venit spre noi.
– În sfârșit, exclam eu. Mulțumesc pentru că ați acceptat întâlnirea, în primul rând.
– Ai avut mare noroc sau cum spun eu ești un om cu șansă. Eu am venit în această dimineață din Bruxelles și diseară mă reîntorc. Dacă veneai ieri sau mâine, nu mă găseai.
– Eu mai am puțină treabă, merg jumătate de oră la editorul meu și revin. Vă rog să mă așteptați iar apoi mergem să discutăm în teatru.
– Ok, i-am zis.
Pe Adina n-am apucat să i-o prezint. Dar nu era timpul pierdut.
– Mai vine asta din părți. Francezii nu sunt paroliști, spune ea hotărâtă.
– În primul rând el nu e francez. Iar apoi eu cred că e parolist.
După fix 30 de minute, nici mai mult, nici mai puțin, s-a reîntors. Ne-a invitat în teatru, ne-a recomandat să ne facem comode, am făcut prezentările, după care a scos din buzunarul sacoului telefonul și l-a dat pe silent.
– Nu am mai mult de 20 de minute. Sunt în pauza dintre repetiții. Așa că vă ascult.
– V-am scris un mail în urmă cu câțiva ani. Eu sunt regizor de teatru și am făcut în București „Oscar și Tanti Roz”. În acel mail v-am invitam să vedeți spectacolul.
– Nu-mi amintesc despre asta.
– Cu siguranță. Pentru că nici nu mi-ați răspuns.
– Am ales să -l fac în 4 personaje. Știu că așa nu l-a făcut nimeni.
– Tot ce s-a montat este monolog.
– De asta aș vrea să-l vedeți. Eu i-am păstrat pe Oscar, pe Tanti Roz, pe Peggy Blue și pe Bacon.
– Pare a fi original. Îți dau adresa mea privată și te rog să-mi scrii direct. Mă interesează să vad ce-ai lucrat. Cu ce ocazie prin Paris?
Îi povestesc de relația mea cu Pascal Bruckner, despre proiectele noastre, zâmbește în semn de admirație și dă din cap ca și cum e de acord cu tot ce îi povestesc. Între timp a venit un regizor tehnic care a încercat să-i transmită ceva. Schmitt l-a rugat să revină după ce plecăm noi. Îmi dădea senzația că ne știm de-o viață și că avem foarte multe lucruri de împărtășit.
– E unic ce s-a întâmplat astăzi. Aștept întâlnirea asta de atâția ani.
– Aș spune că e magic, nu unic.
– Nimic nu e întâmplător. Trebuia să ne întâlnim.
– Cu siguranță.
– În câteva luni voi începe repetițiile la un nou text scris de dumneavoastră: Ibrahim.
Îi dau toate detaliile proiectului și mă roagă să-l anunț din timp când vom scoate piesa. E interesat să-mi vadă montările.
– Întâlnirea noastra e ireală, nu vi se pare?
– Într-adevăr. E minunat când se întâmplă așa. E o întâlnire magică.
– Poate cândva o să scrieți despre asta undeva. Eu sigur o s-o povestesc. E prea tare.
Așa a început frumoasa prietenie cu scriitorul Eric Emmanuell Schmitt. Pe 26 ianuarie, la Teatrul Metropolis se joacă „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Miercuri, 25 ianuarie, de la ora 19.30 la Libraria Humanitas Cișmigiu regizez un spectacol – lectură cu Cristi Iacob cu ocazia lansării celui mai recent roman „Noaptea de foc” și undeva prin ianuarie începem tot la Metropolis repetițiile la „Copilul lui Noe”. În târg deja circulă o glumă: Chris Simion e regizoarea lui Schmitt. Iar pe Pascal Bruckner risc să-l fac gelos. Bine măcar că cei doi sunt prieteni.