Dacă ai urmărit vreodată un film alb-negru din Epoca de Aur de la Hollywood, probabil că ai observat acel accent retro. Actorii din Epoca de Aur, precum Cary Grant sau Katherin Hepburn, vorbesc cu acel accent unic, care nu este specific niciunei regiuni. De ce toți actorii din filmele americane vechi aveau acel accent distinctiv?
Se numea accentul transatlantic, un mix între accentul britanic și cel american, și era folosit de elite pentru a se diferenția de celelalte clase sociale. Hollywood-ul a îndrăgit pe loc accentul, iar actorii au început să îl învețe.
Anumite caracteristici tipice ale accentului transatlantic presupune renunțarea la r-ul de la sfârșitul cuvintelor, cum ar fi „câștigător” sau „clar” și pronunția sot a vocalelor, „dahns” în loc de „dans”, spre exemplu. T-ul, de asemenea, era pronunțat foarte clar și nu confunda cu „d”, așa cum se întâmplă astăzi în pronunția americanilor.
Decodificarea accentului transatlantic, care era folosit în special în formarea în teatru, îi aparține scriitoarei Edith Warmer Skinner. În cartea sa din 1942, intitulată „Vorbiți cu distincție”, Skinner amintea de un accent nespecific unei anumite regiuni, pe care îl numea „discursul bun”.
„Discursul bun este greu de definit, dar ușor de recunoscut atunci când îl auzi. Discursul bun este un dialect nord-american, lipsit de caracteristici regionale. Recognoscibil în America de Nord, dar potrivit pentru textele clasice”, scria Edith Warmer Skinner în cartea sa.
Potrivit profesorului Jay O’Bersky, acest accent nazal a luat naștere odată cu apariția radioului pentru a le capta mai ușor atenția receptorilor.
De ce nu mai auzim, așadar, accentul transatlantic astăzi? Potrivit lingvistului William Labov, acest accent și-a pierdut din popularitate în timpul celui de-Al Doilea Răzbi Mondial. Câțiva profesori au continuat această tehnică de pronunție studenților, dar în prezent acest accent este mai degrabă rezervat momentelor comice, care implică personaje bogate și arogante.